Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Totuşi, aş vrea să ştiu cum împăcaţi afirmaţia că nu vor mai fi cereale după 2082, cu promisiunea unor livrări de zece-douăsprezece ori mai mult.

— Nu e nici o contradicţie aici, zise profesorul. Afirmaţiile se bazează pe seturi diferite de împrejurări. Cifrele pe care le analizaţi prezintă condiţiile actuale… şi dezastrul pe care îl vor produce numai în câţiva ani prin secătuirea resurselor naturale ale Lunii — dezastru pe care birocraţii Autorităţii, sau mai bine zis birocraţii autoritari, vor să-l preîntâmpine, spunându-ne să stăm la colţ ca nişte copii răi!

Profesorul făcu o pauză ca să-şi tragă sufletul, apoi zise:

— Condiţiile în care putem continua sau creşte foarte mult transportul de cereale, sunt corolarul evident al primelor. Ca vechi profesor, nu mă desprind niciodată de obiceiurile de la catedră. Las corolarul ca temă pentru studenţi. Vrea cineva să încerce să răspundă?

Se făcu o tăcere incomodă, apoi un omuleţ cu un accent ciudat zise încet:

— Cred că vă referiţi la un mod de a reîmprospăta resursele naturale.

— Bravo! Excelent gândit!

Profesorul îşi arătă gropiţele într-un zâmbet larg.

— Dumneavoastră, domnule, veţi avea o notă bună în carnetul de note. Pentru a face agronomie este nevoie de apă şi de hrană pentru plante, de fosfaţi şi de altele, întrebaţi-i pe experţi. Daţi-ne lucrurile astea, iar noi vi le vom plăti sub forma unor cereale hrănitoare. Puneţi un furtun în Oceanul Indian. Strângeţi bălegarul de la milioanele de vite din India şi de oriunde şi trimiteţi-ni-l nouă. De asemenea, avem nevoie şi de gunoiul vostru propriu — nu vă obosiţi să-l sterilizaţi, noi avem metode mult mai rapide şi mai ieftine de sterilizare. Trimiteţi-ne apă de mare, peşte stricat, animale moarte, bălegar de vacă, deşeurile oraşului, toate rămăşiţele pe care voi le aruncaţi la gunoi, şi, pentru fiecare tonă, noi vă vom trimite înapoi o tonă de grâne aurii. Daţi-ne săracii voştri, nenorociţii soartei, trimiteţi-i cu miile şi cu sutele de mii, iar noi o să-i învăţăm metodele noastre lunare, rapide, eficiente, de a face agricultură în tunele şi veţi primi înapoi o cantitate incredibilă de grâne. Domnilor, n-aveţi idee ce e Luna: o fermă agricolă inimaginabil de fertilă, patru milioane de hectare care-şi aşteaptă plugurile!

Asta îi uimi pe toţi. Apoi cineva zise încet:

— Dar ce vă iese de-aici? Adică, care e câştigul Lunii?

Profesorul ridică din umeri.

— Bani. Sub forma bunurilor comerciale. Există multe lucruri pe care voi le produceţi ieftin şi care sunt foarte scumpe pe Lună. Medicamente. Unelte. Filme. Bijuterii pentru frumoasele noastre doamne. Cumpăraţi grânele noastre vânzându-ne toate astea la un preţ bun pentru voi.

Un ziarist hindus rămase pe gânduri, apoi începu să scrie. Lângă el se afla un european, care nu părea impresionat de spusele profesorului.

— Profesore, aveţi idee despre costul transportului unui asemenea tonaj pe Lună?

Profesorul făcu o mişcare cu mâna înlăturând întrebarea.

— Asta e doar o problemă tehnică. Domnule, a fost o vreme în care transportarea mărfurilor peste ocean nu numai că a fost scumpă, ci imposibilă. Apoi a venit vremea când transportul a fost scump, dificil, periculos. Astăzi, vindeţi mărfuri la jumătate din planetă, foarte ieftin — ca şi cum aţi vinde vecinilor. Transportul pe distanţe mari este cel mai important factor al costului. Domnilor, eu nu sunt inginer. Dar am învăţat un lucru despre ingineri. Când ceva trebuie făcut, inginerii găsesc o cale de-a face ca lucrurile să meargă, din punct de vedere economic. Dacă vreţi cerealele pe care noi le putem cultiva, puneţi-vă inginerii la treabă.

Profesorul icni şi gâfâi, semn că avea nevoie de ajutor, iar sora veni şi-l luă de-acolo.

Eu am refuzat să răspund la întrebări, spunându-le să vorbească cu profesorul, când se va simţi destul de bine ca să-şi reia discuţiile. Atunci m-au abordat în alte probleme. Un bărbat mă întrebă de ce, dacă nu plătim impozite, noi, coloniştii, credem că avem dreptul de a ne conduce după cum ne taie mintea? Până una alta, coloniile lunare au fost înfiinţate de Naţiunile Federative — de unele dintre ele. A fost îngrozitor de scump, Pământul a plătit toate facturile — şi acum voi, coloniştii, vă bucuraţi de beneficiu şi nu plătiţi nici un ban impozit. E corect?

Am vrut să-l trimit la dracu'. Dar profesorul mă sfătuise să mai iau un calmant şi-mi ceruse să învăţ lista nesfârşită de răspunsuri la întrebările capcană.

— Hai s-o luăm pe rând, am spus. Mai întâi, de ce vreţi ca noi să plătim impozit? Spuneţi-mi care e avantajul şi poate am să fiu de acord şi eu. Dumneavoastră plătiţi impozite?

— Evident! Şi voi trebuie să faceţi la fel.

— Dar ce aveţi din aceste impozite?

— Poftim? Impozitele sunt pentru guvern.

— Îmi pare rău, am zis. Nu mă pricep la finanţe. Toată viaţa am petrecut-o pe Lună, nu ştiu prea multe despre guvernul vostru. Puteţi să-mi oferiţi câteva amănunte pe scurt?

Au devenit cu toţii interesaţi, iar tot ce uita tipul ăla mic şi agresiv, adăugau ceilalţi. Am făcut o listă. Când s-au oprit, le-am recitit-o.

— Spitale gratuite — nu avem aşa ceva pe Lună. Asigurarea medicală există, dar nu aşa cum este pe-aici. Dacă o persoană vrea să se asigure, merge la un agent şi face un pariu. La preţul corespunzător, poţi asigura ce vrei. Eu nu-mi asigur sănătatea, sunt sănătos sau eram, până să vin pe Pământ. Avem o bibliotecă, Fundaţia Carnegie, începută cu câteva cărţi-filme. Se descurcă prin taxele pe care le încasează de la membri. Drumuri publice. Cred că astea ar fi metrourile noastre. Dar costă, la fel ca şi aerul. Scuzaţi-mă, voi aveţi aici aer gratuit, nu? Vreau să spun că metrourile noastre sunt construite de companii care au investit în ele şi sunt foarte hotărâte să-şi amortizeze costurile. Şcoli publice. Există şcoli în toate oraşele şi n-am auzit ca vreun elev să fie refuzat, deci sunt „publice”. Dar se plătesc, pentru că oricine de pe Lună care ştie ceva folositor pentru alţii şi e dornic să-şi împărtăşească cunoştinţele, are un preţ pentru munca lui de profesor.

Am făcut o mică pauză cât să-mi trag sufletul, apoi am continuat:

— Să vedem ce mai e… protecţia socială. Nu prea ştiu cu ce se mănâncă asta, dar orice ar fi, noi nu avem aşa ceva. Pensii. Poţi cumpăra o pensie… Majoritatea n-o fac, multe familii sunt numeroase, iar bătrânii, să zicem cei de-o sută de ani sau mai mult, ori au o ocupaţie care le place, ori se uită la video. Ori dorm. Dorm mult, mai ales după o sută douăzeci de ani.

— Domnule, scuzaţi-mă. Oamenii de pe Lună trăiesc chiar atât de mult cât se spune?

M-am arătat surprins, dar nu eram. Asta era altă întrebare capcană, pentru care aveam răspunsul înregistrat.

— Nimeni nu ştie cât poate trăi cineva pe Lună. Nu suntem acolo de atât de mult timp încât să se facă nişte statistici. Cei mai bătrâni cetăţeni s-au născut pe Pământ şi nu pot fi luaţi în calcul. Până acum, din cei născuţi pe Lună, nimeni nu a murit de bătrâneţe, dar nici asta nu e o dovadă. N-au avut timp să îmbătrânească destul de mult, n-a trecut un secol de când există colonia. Dar, ei bine, doamnă, câţi ani îmi daţi? Eu sunt lunar get-beget, a treia generaţie.

— Aha, într-adevăr colonele Davis, m-a surprins tinereţea dumneavoastră — pentru misiunea aceasta, vreau să zic. Păreţi să aveţi cam douăzeci şi doi de ani. Sunteţi mai în vârstă?