Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Povestea a fost înghiţită destul de bine. Când oamenii de ştiinţă au reuşit să trimită veşti despre lovitura noastră de stat, au raportat că Temnicerul-şef murise. Dar Mike îl ţinea în viaţă, jucându-i rolul. Când Autoritatea de pe Pământ a cerut un raport al Temnicerului-şef despre acel zvon ciudat, Mike s-a consultat cu profesorul, apoi a acceptat convorbirea dând o adevărată reprezentaţie de senilitate, negând, confirmând şi încurcându-se în amănunte. După asta au venit anunţurile noastre şi Temnicerul-şef n-a mai fost de găsit, nici măcar sub forma înlocuitorului său computerizat. Trei zile mai târziu, ne-am declarat independenţa.

Americanul a vrut să ştie ce motiv ar avea ei să creadă că noi am spus adevărul. Profesorul zâmbi smerit şi făcu efortul de a-şi depărta mâinile slabe, după care le lăsă să cadă pe cuvertură.

— Domnul membru din America este rugat să vină pe Lună, să facă o vizită la spitalul în care este internat senatorul Hobart şi se poate convinge personal. Toţi cetăţenii Pământului sunt invitaţi să viziteze Luna oricând, să vadă orice doresc. Noi vrem să fim prieteni, suntem paşnici, nu avem nimic de ascuns. Singurul meu regret este că ţara mea nu poate asigura transportul şi pentru asta trebuie să apelăm la dumneavoastră.

Membrul chinez îl privea gânditor pe profesor. Nu scoase nici o vorbă, dar nu-i scăpase nimic.

Preşedintele întrerupse audierea până la ora cincisprezece. Ne-au dat o cameră de hotel şi ne-au trimis prânzul. Vroiam să vorbesc, dar profesorul dădu din cap în semn că nu, se uită în cameră şi făcu un semn spre urechi. Camera avea urechi, mai mult ca sigur. Aşa că mi-am stăpânit elanul. Profesorul trase un pui de somn, iar eu mi-am tras pe spate scaunul cu rotile şi l-am imitat. Pe Terra încercam să dormim cât se putea de mult. Ajuta, dar nu destul.

Ne-au adus înapoi la ora şaisprezece. Comitetul se instalase deja. Preşedintele îşi încălcă propria regulă împotriva discursurilor şi ţinu o cuvântare mai mult plină de amărăciune, decât de furie.

A început prin a reaminti că Autoritatea Lunară era un trust apolitic, însărcinat cu îndatorirea sfântă de a veghea ca Luna să nu fie niciodată folosită în scopuri militare. Ne spuse că Autoritatea a păstrat dreptul de tutelă mai mult de un secol, în timp ce cădeau guverne, se ridicau altele, alianţele se schimbau tot timpul — într-adevăr, Autoritatea era mai veche decât Naţiunile Federative, carta originală derivând dintr-un corp internaţional şi mai vechi, şi păstrase tutela atât de bine încât rezistase războaielor, tulburărilor sociale, realinierilor dintre ţări.

(Era ceva nou în asta? Dar veţi vedea ce-a construit pornind de aici.)

— Autoritatea Lunară nu poate ceda tutela, ne spuse el cu solemnitate. Totuşi, se pare că nu există nici un obstacol de neînvins pentru coloniştii lunari ca, dacă dovedesc maturitate politică, să se poată bucura de un anumit grad de libertate. Asta da, se poate discuta. Dar depinde foarte mult de comportamentul dumneavoastră, al tuturor coloniştilor, aş putea spune. Au fost revolte şi s-au distrus proprietăţi. Nu trebuie să se mai întâmple aşa ceva.

Am crezut că-i va menţiona pe cei nouăzeci de puşcaşi morţi, dar nu, n-a făcut-o. Nu cred că aş fi vreodată în stare să am o funcţie importantă în stat, nu mă pricep să abordez lucrurile la un nivel înalt.

— Distrugerea proprietăţii trebuie plătită, continuă el. Trebuie trimise pe Terra anumite daruri. Dacă corpul, pe care îl numiţi Congres, poate garanta aceste lucruri, comitetul de faţă e de părere că aşa-numitul Congres va fi considerat în timp o agenţie a Autorităţii pentru mai multe probleme interne. Într-adevăr, se poate concepe ca un guvern local stabil să-şi asume în timp multe îndatoriri care acum cad în seama Protectorului şi chiar să i se permită să trimită un delegat, bineînţeles fără drept de vot, doar ca observator în Marele Sfat. Dar trebuie să meritaţi o asemenea recunoaştere.

Însă, mai zise el, un lucru trebuie să vă fie clar. Satelitul natural al Pământului, Luna, va rămâne pentru totdeauna, prin legea naturii, proprietatea comună a tuturor locuitorilor Pământului. Nu aparţine acelei mâini de oameni care, printr-un accident al istoriei, trăiesc acolo. Tutela sacră, deţinută de Autoritatea Lunară, este — şi aşa trebuie să fie pentru totdeauna, legea supremă pe Luna Pământului.

… accident al istoriei? Hmm! Mă aşteptam ca profesorul să-i îndese cuvintele înapoi pe gât. Am crezut că va spune… nu, niciodată, nu i-am intuit cuvintele profesorului. După ce aşteptă câteva secunde în tăcere, zise:

— Onorabile preşedinte, cine va fi exilat de data asta?

— Poftim?

— Aţi hotărât care dintre dumneavoastră veţi pleca în exil? Adjunctul Temnicerului-şef al vostru nu va primi slujba…

Era adevărat, prefera să trăiască.

— Ocupă această funcţie pentru că noi i-am cerut s-o facă. Dacă insistaţi să credeţi că nu suntem independenţi, atunci trebuie să hotărâţi să trimiteţi un nou Temnicer-şef.

— Protector!

— Temnicer-şef. Haideţi mai bine, să vorbim deschis. Deşi, dacă am afla cine va fi, s-ar putea să fim bucuroşi să-l numim Ambasador. S-ar putea să ne înţelegem să lucrăm cu el, să nu mai fie nevoie să trimiteţi bătăuşi înarmaţi… care să violeze şi să ne ucidă femeile!

— Ordine! Ordine! Martorul să păstreze ordinea!

— Nu eu am tulburat ordinea, Onorabile preşedinte. Ci violul şi crima cea mai stupidă. Dar asta ţine deja de trecut, iar noi trebuie să privim în viitor. Repet întrebarea, pe cine veţi exila?

Profesorul se sforţă să se ridice într-un cot, iar eu am devenit brusc atent, era un semnal.

— Pentru că ştiţi cu toţii, domnilor, că este o călătorie cu bilet numai pentru dus. Eu m-am născut aici şi vedeţi ce efort înseamnă pentru mine să vin chiar şi pentru puţin timp înapoi pe planeta care m-a dezmoştenit. Noi suntem proscrişii Pământului, care…

Leşină. Am sărit din scaun cu gândul să ajung la el, dar am leşinat şi eu.

Nu era teatru curat, deşi răspunsesem semnalului. Pe Terra, dacă te ridici brusc, inima face un efort teribil. Câmpul gravitaţional m-a aruncat la podea.

N-am păţit nimic, nici eu nici profesorul, dar a fost o găselniţă senzaţională pentru buletinele de ştiri, deoarece i-am dat înregistrarea lui Stu, care o predă omului angajat de el.

Nu toate titlurile din ziare erau împotriva noastră. Stu făcuse tăieturi în înregistrare şi o montase cum îi convenea. „AUTORITATEA VREA SĂ-I TERMINE PE OAMENII CIUDAŢI DE PE LUNĂ? AMBASADORUL LUNAR LEŞINA SUB PRESIUNE: PROSCRIŞII, STRIGA EL! PROFESORUL DE LA PAZ ARATĂ CU DEGETUL RUŞINEA: ARTICOLUL ÎN PAGINA 8”.

Erau şi titluri nefavorabile. Editorialul din ziarul Times al noii Indii întreba dacă Autoritatea riscă pâinea maselor de oameni, nereuşind să se înţeleagă cu beligeranţii lunari. Se sugera că s-ar putea face concesii, dacă acestea ar asigura creşterea livrărilor de cereale. Articolul era plin de statistici umflate, Luna nu hrănea o sută de milioane de hinduşi — decât dacă vroiai să te gândeşti la grâul nostru ca la diferenţa dintre malnutriţie şi foamete.

Pe de altă parte, cel mai mare ziar din New York era de părere că Autoritatea greşise tratând cu noi, din moment ce singurul lucru de care înţelegeau condamnaţii era biciul -trebuia de fapt să se aducă trupe de ordine, iar vinovaţii, la spânzurătoare cu ei!

A fost o mică răzvrătire în regimentul Dragonilor Păcii, din care veniseră şi răposaţii noştri opresori, pornită din zvonul că urmau să fie trimişi pe Lună. Răzvrătirea nu a fost lăsată să treacă neobservată. Stu angajase oameni de meserie.