Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Totuşi, era o şansă de a vorbi, iar profesorul îi trată de parcă ei ar fi avut puterea de a recunoaşte independenţa Lunii şi dorinţa de a face publică această stare de fapt. Ei ne tratau ca pe nişte specimene corcite, între copii obraznici şi criminali notorii.

Profesorului i se dădu voie să ţină discursul de deschidere. Dincolo de metafore, profesorul susţinea că Luna este de fapt un stat suveran, cu o guvernare existentă fără opoziţie, cu perspective de pace şi ordine. Avea un preşedinte provizoriu şi un cabinet care îndeplinea funcţiile necesare, dar era nerăbdător să se întoarcă la viaţa particulară imediat ce Congresul va definitiva constituţia. Noi eram acolo tocmai pentru a cere ca aceste fapte să fie recunoscute, iar Luna să-şi ocupe locul de drept în consiliile omenirii, ca membră a Naţiunilor Federative.

Profesorul le-a oferit nişte informaţii apropiate de realitate, sărind peste cele în care ei ar fi putut descoperi neconcordanţe.

Preşedintele provizoriu era un computer, iar cabinetul era format din: Wyoh, Finn, camaradul Clayton, Terence Sheehan, redactorul de la Lunaia Pravda şi Wolfgang Korsakov, preşedintele consiliului de administraţie de la LuNoHoCo şi un director al băncii din Hong-Kong-Luna. Doar Wyoh era singura persoană de pe Lună care ştia că Adam Selene era faţa falsă a unui computer. Fusese cât se poate de nervoasă că o lăsasem să se ocupe singură de toate.

Ciudăţenia lui Adam de a nu apărea decât la video reprezentase întotdeauna o situaţie stânjenitoare. Făcusem tot ce ne-a stat în putere s-o prezentăm ca pe-o situaţie de maximă securitate, deschizându-i lui Adam nişte birouri în spaţiul de birouri al Autorităţii din Luna City. Apoi am făcut în aşa fel, încât în zona respectivă a explodat o bombă. După această „încercare de asasinat”, camarazii cei mai suspicioşi în legătură cu misterul lui Adam Selene au fost primii care au trimis cereri prin care-i recomandau lui Adam să nu-şi asume nici un risc. Ziarele le-au ţinut isonul şi, astfel, bănuielile despre identitatea concretă a lui Adam au încetat.

Dar, ascultându-l pe profesor, mă întrebam ce-ar spune indivizii ăştia băţoşi, dacă ar şti că preşedintele nostru era o minune a informaticii din dotarea Autorităţii?

Însă ei stăteau şi ascultau cu o dezaprobare rece, câtuşi de puţin mişcaţi de retorica profesorului — probabil cea mai bună performanţă a vieţii lui, ţinând cont de faptul că vorbea stând pe spate cu un microfon aproape de buze, fără notiţe şi fără să-şi vadă prea bine auditoriul.

Apoi se repeziră asupra noastră ca uliii. Domnul membru din Argentina — nu-şi spuneau niciodată numele, pentru că noi nu eram acceptaţi din punct de vedere social, eram de rang inferior — obiectă la o frază care se referea la fostul Temnicer-şef. Denumirea cu pricina fusese scoasă din uz de o jumătate de secol, iar el insistă ca şi noi s-o scoatem din circulaţie şi s-o înlocuim cu titulatura corectă: Protectorul coloniilor lunare, numit de Autoritatea Lunară. Orice altă formulă ar fi o ofensă adusă demnităţii Autorităţii Lunare.

Profesorul ceru permisiunea să facă comentarii. Onorabilul Preşedinte i-o acordă. Profesorul spuse pe tonul cel mai suav din lume că el acceptă schimbarea, deoarece Autoritatea era liberă să-şi numească angajaţii în orice mod dorea şi nu vroia să ofenseze demnitatea nici unei agenţii a Naţiunilor Federative… dar, ţinând cont de funcţiile acelui post cheie — fostele funcţii ale acelui fost post — probabil că cetăţenii Statului Liber Luna se vor gândi la el denumindu-l cu numele tradiţional.

Chestia asta îi făcu pe şase dintre ei să înceapă să vorbească în cor. Cineva aduse obiecţii la termenul de „Statul Liber Luna” — era vorba aici de Lună, Luna Pământului — satelitul Pământului şi proprietate a Naţiunilor Federative aşa cum era şi Antarctica, iar aceste proceduri erau o farsă.

Eram înclinat să fiu de acord cu ultimul punct al expunerii. Preşedintele ceru domnului din America de Nord să păstreze ordinea şi să-şi adreseze remarcile prin intermediul preşedintelui. Înţelegea preşedintele din ultima remarcă a martorului că aşa-numitul regim de facto intenţiona să se amestece în sistemul deportărilor?

Profesorul prinse mingea şi-o servi la fileu:

— Onorabile preşedinte, eu însumi am fost deportat, dar Luna este casa mea iubită. Colegul meu, Onorabilul Subsecretar al Afacerilor Externe, colonelul O'Kelly Davis — (era vorba de mine) — s-a născut pe Lună şi este mândru de descendenţa sa din patru bunici deportaţi. Luna a crescut puternică prin proscrişii voştri. Trimiteţi-ne nouă săracii voştri, nenorociţii voştri. Noi îi vom primi bine. Este loc destul pentru ei pe Lună, sunt aproape patruzeci de milioane de kilometri pătraţi, o suprafaţă mai mare ca Africa — şi e foarte puţin populată. Mai mult decât atât, datorită sistemului nostru de viaţă, noi nu ocupăm arii, ci cubice, iar mintea omenească nu-şi poate imagina o zi în care Luna va refuza vreun transport de pribegi pe care nu-i vrea nimeni.

— Martorul este atenţionat să se abţină să mai ţină discursuri, spuse preşedintele. Prezidiul înţelege din oratoria dumneavoastră că grupul pe care îl reprezentaţi este de acord să accepte prizonieri, ca şi mai înainte?

— Nu, domnule.

— Cum adică? Explicaţi-vă.

— Astăzi, un imigrant care pune piciorul pe Lună este un om liber, indiferent de condiţia lui anterioară. Este liber să meargă unde pofteşte.

— Serios? Şi atunci ce-l împiedică pe un condamnat să traverseze terenul, să se urce într-o altă navă, şi să se întoarcă înapoi? Recunosc că sunt uimit de aparenta voastră dorinţă de a-i accepta… dar noi nu-i mai vrem. Ăsta este modul nostru omenesc de-a scăpa de refractarii care, de altfel, ar trebui executaţi.

(Aş fi putut să-i spun câteva lucruri care i-ar fi contrazis vorbele. Se vedea de la o poştă că nu fusese niciodată pe Lună. Iar în ceea ce-i priveşte pe refractari, Luna îi elimină mai repede decât o face Terra. Pe 'vremuri, când eram şi eu mai tânăr, ni l-au trimis pe şeful gangsterilor din Los Angeles. Venise cu o armată de gărzi şi era gata, ca un cocoş, să ia Luna în stăpânire, aşa cum se zvonea că făcuse pe Pământ în închisoare.

Nici unul nu a rezistat mai mult de două săptămâni. Mafiotul cel mare n-a rezistat în barăci, şi nici nu luase bine aminte când i se explicase cum se poartă costumul de presiune.)

— Din punctul nostru de vedere, nu-l împiedică nimic să se întoarcă acasă, răspunse profesorul, deşi cred că poliţia voastră de pe-aici s-ar putea să-l pună pe gânduri. Dar n-am auzit ca vreun deportat să ajungă pe Lună cu destul de mulţi bani pentru a-şi plăti biletul de întoarcere. Credeţi că asta e o problemă? Navele sunt ale voastre. Luna nu are nici o navă şi daţi-mi voie să adaug că-mi pare rău că nava programată să vină luna asta a fost anulată. Nu m-am plâns, dar asta ne-a forţat pe mine şi pe colegul meu să călătorim într-un mod cel puţin original.

Profesorul zâmbi şi continuă:

— Sper ca asta să nu fie doar o strategie. Luna nu are nimic de împărţit cu voi. Navele voastre sunt bine venite, comerţul vostru este acceptat cu plăcere, vrem să fim în relaţii de pace. Vă rog să remarcaţi că transporturile de cereale au venit la timp pe Pământ.

Profesorul avea un talent deosebit în arta de a schimba subiectul.

Cei din comisie se legară de probleme minore. Băgăciosul din America a vrut să ştie ce s-a întâmplat cu Temnice…, pardon, cu Protectorul. Senatorul Hobart. Profesorul îi răspunse că suferise un atac — o lovitură poate să fie şi un atac — şi nu mai putea continua să-şi îndeplinească îndatoririle. În rest, era bine şi primea îngrijire medicală constantă. Profesorul adăugă gânditor că el bănuia că bătrânul domn se cam ramolise în ultima vreme, dacă am aminti indiscreţiile lui din ultimul an, nenumăratele lui încălcări ale drepturilor cetăţeanului liber, mai ales ale unora care nu erau şi nici nu fuseseră vreodată condamnaţi.