Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Aveam timp să mă tot gândesc, dar mi s-a făcut o sete teribilă. Am luat doar o sorbitură, pentru că nu vroiam să mă prindă o gravitaţie de 6g, la frânare, cu vezica plină. (Nu aveam de ce să-mi fac griji, fusesem echipat cu un cateter. Ei, dar nu ştiam asta).

Când mai aveam doar puţin timp până la aterizare, m-am gândit că nu ar strica să-i administrez profesorului o doză din medicamentul care se presupunea că l-ar fi ajutat să suporte acceleraţia puternică. Apoi, după ce aveam să intrăm pe orbita de aterizare, aveam să-i dau şi un stimulator cardiac — din moment ce părea că nimic nu-l poate aduce într-o stare mai rea decât cea în care era deja.

I-am dat primul medicament, apoi m-am chinuit să intru din nou în legături cu o singură mână. Mi-a părut rău că nu ştiam numele individului care mi-a făcut bucata, l-aş fi înjurat mai cu foc.

10g te introduc pe orbita de aterizare în jurul Terrei doar în 3, 26x10 la puterea a şaptea microsecunde. 10g sunt de zece ori mai mult decât i se poate cere să suporte unui om, care e un săculeţ fragil de protoplasmă. Să zicem treizeci şi trei de secunde. Pe onoarea mea, străbunica din Salem a avut de îndurat o jumătate de minut şi mai îngrozitoare când a fost obligată să danseze goală în faţa publicului.

I-am dat profesorului stimulatorul cardiac şi m-am frământat trei ore dacă să mă droghez sau nu, ca profesorul, pentru faza aterizării. Până la urmă, m-am hotărât să n-o fac. Drogul, pe care l-am primit la catapultare, nu mi-a fost de nici un folos, ba mai mult, mi-a creat nişte probleme cumplite — un minut şi jumătate de nefericire şi două zile de plictiseală au fost înlocuite cu un secol de coşmaruri infernale. Dacă minutele aterizării aveau să fie ultimele mele clipe de viaţă, eram hotărât să le trăiesc lucid. Oricât de rele aveau să fie, erau ale mele şi nu vroiam să renunţ la ele. Au fost rele, într-adevăr. 6g nu se simt mai uşor ca 10g, ci mai rău. La 4g nu e nici o uşurare. Apoi am simţit o lovitură mai tare. După care brusc am ajuns iar în cădere liberă. Doar câteva secunde. Apoi a venit impactul cu solul, o izbitură dură pe care am simţit-o cu tot trupul, pentru că am primit-o în chingi şi nu în căptuşeală, întrucât am căzut cu capul înainte. Totodată, şi nu cred că Mike şi-a dat seama de asta, după scufundare am revenit la suprafaţă şi am fost din nou izbiţi foarte tare înainte să ajungem să plutim. Aşa o numesc pământenii, plutire, dar nici gând de aşa ceva în cădere liberă. O faci la 1g, de şase ori mai mult decât normal şi apar nişte mişcări laterale tare ciudate. Nişte mişcări cât se poate de ciudate — Mike ne asigurase că vremea solară era bună, nu se prevedea nici o explozie solară, nu era nici un pericol de radiaţii în interiorul „Fecioarei de fier” [46] Instrument de tortură medieval, constând dintr-un dulap de forma unui om, căptuşit cu cuie lungi ascuţite în interior; victima, introdusă înăuntru, era sfâşiată de cuiele montate în dreptul ochilor, inimii etc. . Dar nici măcar nu se interesase de vremea de deasupra Oceanului Indian — prognoza era destul de bună pentru şlepurile care aterizau şi mă gândesc că el a crezut că şi pentru noi era destul de bună. Tot aşa aş fi crezut şi eu dacă eram în locul lui.

Stomacul ar fi trebuit să-mi fie gol. Dar, ce să-i faci, mi-am umplut casca cu lichidul cel mai puturos şi mai ticălos, greu de evitat după un drum lung. Apoi nava s-a răsucit, am ajuns cu capul în jos şi voma mi-a curs în păr, în ochi, în nas. Asta e ceea ce numesc pământenii „rău de mare” şi asta este una din multele orori pe care trebuie să le iau aşa cum sunt.

Nu mai stau să mai povestesc perioada lungă pe care am îndurat-o până am fost remorcaţi în port. Ce să mai vorbesc, pe lângă răul de mare, mi s-au mai terminat şi buteliile de aer, care fuseseră calculate pentru douăsprezece ore, aşa că mi-au ajuns pentru o orbită de cincizeci de ore, petrecută în cea mai mare parte a timpului într-o stare de inconştienţă totală. Nu am făcut mişcare, dar aerul nu ajungea şi pentru orele suplimentare de remorcare. Când şlepul s-a oprit definitiv, eram prea ameţit ca să-mi doresc să mai încerc să ies.

Numai că… am fost ridicaţi, cred, rostogoliţi puţin şi apoi, am alunecat cu capul în jos, poziţie nefericită la o gravitaţie mai mică de 1g. Este o poziţie de-a dreptul imposibilă când ai de făcut următoarele operaţiuni: să te dezlegi, să ieşi din costumul de presiune, să scoţi un baros fixat cu nişte şuruburi cu cap de fluture pe perete, să loveşti cu el siguranţele care ţin trapele de ieşire, să-ţi croieşti drum afară şi, în sfârşit, să tragi după tine un bătrân în costum de presiune.

N-am apucat să fac primul pas, c-am leşinat şi am căzut cât sunt de lung jos. Din fericire pentru noi, aveam parte de rutina de urgenţă. Stu LaJoie fusese anunţat că venim, dinainte să plecăm, iar serviciile de ştiri fuseseră anunţate la scurt timp, înainte de aterizare. Când mi-am revenit, am văzut nişte oameni aplecaţi în faţa mea, apoi am leşinat din nou şi a doua oară m-am trezit într-un pat de spital, culcat pe spate, cu o senzaţie de apăsare în piept. Nu eram bolnav, ci obosit, zgâriat, flămând, însetat, moale ca o cârpă. Deasupra patului se afla un cort din plastic transparent, pus acolo ca să nu am probleme cu respiraţia.

Cum mi-am revenit, de pat s-au apropiat o soră hindusă minionă cu ochi mari, de-o parte, şi Stu LaJoie de cealaltă parte. El îmi zâmbi:

— Salut, amice! Cum te simţi?

— Hm… bine. Dar la naiba, ce mod tâmpit de-a călători.

— Profesorul a spus că asta era singura cale de-a veni aici. Ce bătrân rezistent!

— Ia stai, profesorul a zis asta? Credeam că a murit!

— Câtuşi de puţin. Nu e într-o formă bună — l-am pus într-un pat pneumatic cu supraveghere permanentă şi cu o grămadă de aparate legate de el, dar trăieşte şi cred că-şi va putea îndeplini misiunea. Însă e adevărat, pe el nu l-a deranjat călătoria, n-a simţit nimic tot timpul, aşa zice. A adormit într-un spital, s-a trezit într-altul. Am crezut că greşeşte atunci când a refuzat să” mă lase să trimit o navă după voi, mă descurcam eu, dar a avut dreptate, publicitatea a fost imensă.

— Zici că profesorul a refuzat să te lase să ne trimiţi o navă?

— Ar fi trebuit să spun că Preşedintele Selene a refuzat. N-ai văzut telegramele, Mannie?

— Nu.

Era deja prea târziu ca să mă mai cert pentru asta.

— Am fost ocupat în ultimele zile înainte de călătoria asta.

— Corect. Şi eu am fost ocupat aici şi nu-mi aduc aminte când am aţipit ultima oară.

— Vorbeşti ca un lunar.

— Dar sunt un lunar, Mannie. Să nu te îndoieşti niciodată de asta. Uite că sora îmi aruncă nişte priviri, de parcă ar vrea să mă înghită.

Stu o ridică şi o învârti. M-am gândit că nu era încă un lunar adevărat, dar sora nu se supără.

— Du-te să te joci în altă parte, păpuşico, iar eu am să-ţi dau pacientul în câteva minute.

Sora plecă închizând uşa, iar Stu se întoarse la patul meu.

— Adam a avut dreptate. Acest mod de-a călători nu numai că a făcut o publicitate minunată, dar a fost şi un mod mai sigur.

— Publicitate o fi, nu zic. Dar mai sigur? Nu-mi vorbi mie de siguranţă.

— Da, bătrâne, mai sigur. Nu s-a tras în voi. Şi totuşi, au fost două ore în care au ştiut exact unde sunteţi, o ţintă mare şi grasă. Nu s-au hotărât ce să facă, nu şi-au stabilit nici o strategie. N-au îndrăznit nici măcar să nu vă aducă jos conform programului, ştirile numai despre asta vorbeau. Eu mă pregătisem să le spun punctul nostru de vedere şi vă aşteptam. Acum nu au curajul să se atingă de voi, sunteţi nişte eroi populari. Pe când, dacă aş fi aşteptat să închiriez o navă şi să vă aduc… Probabil că ni s-ar fi ordonat să rămânem pe orbita de aterizare — apoi voi doi, dacă nu şi eu, aţi fi fost arestaţi. Nici un comandant de navă nu riscă să devină ţintă vie pentru rachete, oricât de mult l-ai plăti. Orice om îşi apără pielea, amice. Hai să-ţi spun cum stă treaba, pe scurt. V-am făcut pe amândoi cetăţeni ai Directoratului Poporului din Ciad. Asta e tot ce-am putut să obţin pentru voi în timpul ăsta scurt. De asemenea, Ciadul a recunoscut Luna Liberă. Am cumpărat un prim-ministru, doi generali, nişte şefi de trib şi un ministru de finanţe — destul de ieftin pentru o treabă atât de urgentă. Nu am reuşit să vă obţin şi imunitate diplomatică, dar sper s-o fac înainte de-a ieşi din spital. Până acum nici nu au îndrăznit să vă aresteze. Nu vă au cu nimic la mână. Au un paznic afară, doar pentru protecţie — şi asta e un lucru bun, altfel aţi fi fost asaltaţi de o grămadă de reporteri în căutare de ştiri de senzaţie.