Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— O nu, nu vom folosi navele lor.

— Atunci? Construim noi una? Ştii cât ne-ar lua? Asta, în cazul în care am putea s-o construim. Lucru de care mă îndoiesc al naibii de tare.

— Manuel, Mike zice că e necesar să plecăm — şi că totul e planificat.

Ştiam că Mike spusese că e necesar, rulase din nou datele problemei imediat ce aflasem că băieţii ăia din Richardson făcuseră o transmisie spre casă, şi acum aveam doar o şansă din cincizeci şi trei ca să reuşim, iar profesorul trebuia să se ducă neapărat pe Pământ. Dar nu sunt eu omul care să-şi facă probleme cu lucrurile greu de atins, muncisem toată ziua ca şansa asta din cincizeci şi trei să se realizeze.

— Mike va pune la dispoziţie nava, zise profesorul. I-a terminat proiectul şi acum lucrează la ea.

— Zău, de când e Mike inginer?

— Nu e? întrebă profesorul.

Am vrut să-i răspund, dar m-am oprit. Mike nu-şi luase nici o diplomă, nu făcuse nici o şcoală. Ştia pur şi simplu mai multe despre inginerie decât orice inginer. Ca şi despre piesele lui Shakespeare, enigme, istorie sau orice altceva ce te-ar fi interesat.

— Povesteşte-mi.

— Manuel, noi vom merge pe Terra ca o încărcătură de cereale.

— Poftim? Noi, care noi?

— Tu şi eu. Ceilalţi voluntari sunt mai mult de decor.

— Uite ce e, profesore, am zis. Am perseverat. Am muncit de m-am spetit când toată povestea asta nu părea decât o prostie. Am purtat greutăţi, pe care le port şi acum în eventualitatea unui drum spre infernul de pe Pământ. Am fost de acord să merg într-o navă pilotată măcar de un ciborg, care să mă ajute să ajung jos în siguranţă. Dar nu accept să călătoresc pe post de meteorit.

— Foarte bine, Manuel. Eşti liber să alegi. Eu cred în libera alegere şi nu te forţez. Dacă tu nu vrei, va merge înlocuitorul tău.

— Poftim? Înlo… Cine e?

— Camarada Wyoming. Din câte ştiu, e singura persoană în afară de tine care e pregătită pentru călătoria asta.

Ce puteam să mai fac? Am acceptat să plec. Dar mai întâi am stat de vorbă cu Mike. Îmi spuse răbdător:

— Man, primul meu prieten, nu te teme. Ai fost programat pentru şlepul spaţial KM 187, seria '76 şi ai să ajungi în Bombay fără nici un fel de probleme. Ca să te liniştesc, îţi spun că am ales pentru voi încărcătura care va ieşi de pe orbita de parcare şi va ateriza într-un moment când India se va afla cu faţa spre mine… şi am adăugat o supracomandă care îmi va permite să vă scot de sub controlul Pământului, dacă n-o să-mi placă felul în care vă tratează. Ai încredere în mine, Man, totul a fost plănuit. Chiar şi decizia de a continua transporturile a fost o parte a acestui plan.

— Ar fi trebuit să-mi spui.

— Te-ai fi îngrijorat în plus. Profesorul trebuia să ştie şi-am ţinut legătura doar cu el. Misiunea ta e să ai grijă de el şi să-l aduci înapoi sau să continui ce-a început el dacă moare, un factor despre care nu pot să-ţi dau nici o asigurare.

Am oftat.

— Bine. Dar, Mike, crezi că poţi pilota o navă încărcată pentru o aterizare uşoară de la distanţa asta? Te va împiedica nu numai viteza luminii…

— Man, crezi că nu mă pricep la balistică? Pentru poziţia orbitală, de la întrebare la răspuns şi apoi de la comandă până la recepţia ei, timpul e sub patru secunde… şi ai încredere în mine că n-am să irosesc nici o microsecundă. Călătoria maximă de parcare pe orbită în patru secunde este doar de treizeci şi doi de kilometri, micşorându-se spre zero la aterizare. Reflexele mele vor fi mai rapide decât ale unui pilot care conduce manual, pentru că eu nu pierd timp ca să înţeleg o situaţie şi să decid acţiunea corectă. Deci, timpul maxim este de patru secunde. Eu voi fi cu patru secunde înaintea voastră pentru că proiectez şi anticipez în mod constant ceea ce se va întâmpla.

— Bucata aia de oţel nu are nici măcar altimetru.

— I-am pus. Man, te rog, crede-mă m-am gândit la toate. Singurul motiv pentru care am comandat acest echipament suplimentar a fost ca să-ţi liniştesc temerile. Controlul de la sol din Poona nu a avut nici un eşec la ultimele cinci încărcături. Pentru un computer, cred că este destul de deştept.

— Bine, Mike. Încă ceva. Cât de tare frânează ei şlepurile astea blestemate? Care e acceleraţia gravitaţională?

— Nu e prea mare, Man. Este de zece ori acceleraţia gravitaţională la injecţie, care scade până la o valoare stabilă, suportabilă, de 4g. Apoi veţi fi împinşi din nou 5-6g, chiar înainte de frânare — care e uşoară în sine, este egală cu o cădere de la cincizeci de metri, după care veţi intra pe orbită fără şocuri, la mai puţin de 3g. Apoi ajungeţi la suprafaţă din nou şi plutiţi pur şi simplu. Man, carcasele şlepurilor sunt construite din materiale foarte uşoare, din motive de economie. Nu ne permitem să le scuturăm prea tare, ca să nu plesnească pe la cusături.

— Minunat. Mike, ce înseamnă 5-6g pentru tine? Ţi-ar plesni cusăturile?

— Cred că am fost supus la 6g când m-au adus aici. Oricum, mă interesează mai tare acceleraţiile extrem de mari prin care voi trece, datorită valurilor de şoc în momentul în care Terra va începe să ne bombardeze. Datele sunt insuficiente pentru un pronostic… dar e posibil să pierd controlul funcţiilor periferice, Man. Ăsta e un factor foarte important în orice situaţie tactică.

— Mike, chiar crezi că ne vor bombarda?

— Să fii sigur de asta, Man. De aceea e atât de importantă călătoria asta.

Mi-am luat la revedere de la Mike şi m-am dus să văd coşciugul cu care vom pleca spre Pământ. Ar fi trebuit să rămân dracului acasă!

Ştiţi cum arată şlepurile alea infernale? Un şlep este un cilindru de oţel cu rachete retromotoare şi de ghidare şi cu un dispozitiv de recepţie radar. Seamănă cu o navă spaţială aşa cum braţul meu numărul 3 seamănă cu o foarfecă. Deschiseseră şlepul şi ne aranjau „locuinţele”. Fără bucătărie, fără WC. Fără nimic. De ce să te mai deranjezi? Am să stau în ea doar cincizeci de ore, o nimica toată. Nu aveam fotoliu şi nici bar. Ce nevoie ai de ele? N-o să ieşi deloc din costum şi o să fii drogat. Profesorul va fi drogat aproape tot timpul. Eu va trebui să fiu atent când vom ateriza, ca să ieşim teferi din cursa asta a morţii, dacă ceva o să meargă rău şi n-o să vină nimeni cu un deschizător de conserve. Muncitorii construiau un soi de leagăn pe măsură, ca să ni se potrivească în el costumele de presiune, iar noi vom fi legaţi cu curele în găurile respective. Asta era drumul nostru spre Terra. Oamenii care lucrau la şlep păreau mult mai preocupaţi de cum să dispună încărcătura în aşa fel încât şlepul să aibă centrul de greutate acolo unde trebuie, decât de confortul nostru. Totuşi, inginerul mi-a spus că se avusese în vedere căptuşirea costumelor noastre de presiune. M-am bucurat când am auzit asta. Găurile în care urma să stăm nu arătau prea moi.

M-am întors acasă pe gânduri.

Wyoh nu era la cină, nu era ceva neobişnuit. Greg, în schimb, era acasă, lucru într-adevăr neobişnuit. Nimeni nu spuse nimic despre faptul că a doua zi urma să mă transform într-o stea căzătoare, deşi ştiau toţi. Nu mi-am dat seama ce era atât de nefiresc în familie, până n-au plecat cei mici la culcare fără să le zică nimeni nimic. Atunci am ştiut de ce Greg nu s-a întors la Mare Undarum după suspendarea reuniunii de azi dimineaţă a Congresului. Cineva ceruse consiliu de familie.

Mami se uită la noi şi zise:

— Văd că suntem cu toţii aici. Ali, te rog închide uşa. Mersi, dragă. Bunicule, vrei să începi?