Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

O bombă-H care are circuitele distruse nu mai e o bombă, ci doar un tub mare de litiu şi deuteriu. O navă cu circuitele arse e o epavă şi nu o navă de război.

La prima vedere pare uşor, dar nu este, pentru că perforatoarele laser n-au fost concepute pentru a lovi ţinte aflate la mii de kilometri distanţă, nici măcar la un kilometru şi nu există nici o cale rapidă de a le schimba ceva în precizie. Puşcaşii ar fi trebuit să aibă un curaj nebun, să nu tragă până în ultimele secunde, când ţinta ar fi fost destul de aproape pentru a fi siguri de reuşită. Şi, gândiţi-vă că nava luată la ochi se îndrepta spre ei cu doi kilometri pe secundă. Înfiorător, nu?

Dar perforatoarele astea erau cea mai bună armă pe care-o aveam şi-am organizat Primul şi al Doilea Grup de Puşcaşi Voluntari pentru Apărarea Lunii Libere — două regimente care vor rivaliza între ele şi vor menţine un ritm alert al pregătirii militare. În Primul, au fost acceptaţi bărbaţi mai în vârstă, iar în al Doilea, bărbaţi mai tineri cu sângele clocotitor.

Pentru că erau voluntari, i-am angajat pe dolari Hong Kong şi nu era o întâmplare că gheaţa era plătită pe piaţa, încă centralizată, cu hârtiile fără valoare ale Autorităţii.

Pe lângă asta, am făcut ceva tam-tam pe ideea cu războiul. Adam Selene a vorbit la video, reamintind că Autoritatea va încerca în mod sigur să-şi recâştige tirania şi că aveam la dispoziţie doar câteva zile ca să ne pregătim. Toate ziarele i-au publicat discursul, dar existau şi variante proprii — făcusem eforturi speciale să-i recrutăm pe ziarişti înainte de lovitură. Li se cerea oamenilor să-şi ţină la îndemână costumele de presiune şi să-şi verifice alarmele din casă. În fiecare oraş s-a organizat un Corp Civil de Apărare care, împreună cu cei care erau permanent cu noi, s-au preocupat ca toate cooperativele din oraşe să aibă pregătite echipe de etanşare, gata de a acţiona la orice oră din zi sau din noapte, pentru că, în ciuda etanşărilor cu silicon plastic şi cu fibră de sticlă, fiecare oraş avea scurgeri. În Tunelele Davis, băieţii noştri se ocupau în fiecare zi de etanşare. Am recrutat sute de echipe de etanşare din rândurile stilyagilor, i-am antrenat cu alarme false, i-am pus să stea în costumele de presiune cu căştile deschise atunci când erau de serviciu.

Au lucrat minunat. Dar tâmpiţii râdeau de ei, făcând tot felul de glume nesărate de genul — „se joacă de-a soldaţii”, „răsfăţaţii lui Adam”.

O echipă făcea o aplicaţie, demonstrând că pot forma o ecluză temporară în jurul uneia avariate, iar unul dintre aceşti nătărăi stătea în preajma lor şi îi lua peste picior în gura mare.

Echipa de Apărare Civilă îşi văzu de treabă, completă ecluza temporară. Băieţii o testară cu căştile puse. Au rezistat, au ieşit, l-au înhăţat pe tâmpitul care făcuse mişto de ei, l-au trecut prin ecluza de presiune, l-au scos afară la presiunea zero şi l-au aruncat.

După aceea, zeflemitorii şi-au ţinut părerile pentru ei. Profesorul se gândi că ar trebui să le transmitem un avertisment ca să nu se mai facă eliminări atât de pripite. M-am opus, dar nu m-am amestecat. Mi se părea totuşi mijlocul cel mai firesc de a îmbunătăţi rasa, legea selecţiei naturale. Anumite tipuri de urlete şi zgomote trebuiau considerate o ofensă adusă oamenilor obişnuiţi care-şi văd de ale lor.

Dar bătaia cea mai mare de cap am avut-o din partea oamenilor de stat, puşi în funcţii cu de la sine putere.

Am zis cumva că lunarii sunt apolitici? Da, doar atunci când trebuie să se implice în ceva. Dar mă îndoiesc că există lunari care să nu discute înverşunaţi politică la o halbă de bere, când se cred cei mai în măsură să dea sfaturi despre cum trebuie condusă o ţară. Aşa-zişii experţi în materie de politică încercau să-şi facă loc până la urechea lui Adam Selene. Profesorul avea un loc pentru ei. Fiecare era invitat să participe la „Congresul Ad-hoc pentru Organizarea Lunii Libere” care se desfăşura în Sala Comunală, în Luna City. Apoi aranjă ca şedinţele să nu se oprească până nu se finalizau nişte planuri de lucru şi propuse ca să aibă loc de fiecare dată în altă parte, o săptămână în Novylen, una în Luna City, una în Hong Kong şi apoi, iar de la capăt. Toate sesiunile de comunicări se transmiteau la video. Profesorul o prezidă pe prima, iar Adam Selene îi încurajă prin intermediul camerei video să facă o treabă bine gândită — „Istoria vă aparţine”.

Am ascultat unele sesiuni, apoi l-am întrebat pe profesor ce naiba urmărea cu chestia asta?

— Am crezut că nu vrei nici un guvern. I-ai auzit pe nebunii ăia după ce le-ai dat mână liberă?

Îmi zâmbi, cu gropiţele accentuându-i-se parcă şi mai tare:

— Ce te frământă, Manuel?

Multe lucruri. În timp ce alergam ca un câine să strâng cât mai multe perforatoare şi să găsesc oameni care să le poată folosi, aceşti pierde-vară petrecuseră o după-amiază întreagă stând de pomană şi vorbind despre imigrare. Unii ziceau c-ar fi bine s-o oprească complet. Alţii erau de părere că ar trebui impozitată pentru a finanţa guvernul (când nouăzeci şi nouă dintre lunari fuseseră aduşi pe „Pietroi” împotriva dorinţei lor). Unii vroiau s-o facă selectiv, pe criterii etnice (mă întrebam în ce categorie m-ar fi băgat pe mine). Câţiva spuneau că ar fi bine să limiteze imigrarea numai la femei, până când am fi ajuns jumate-jumate. Asta produse o reacţie violentă:

— Sigur, amice! Zi-le să ne aducă gagici! Mii de târfe! Jur c-am să mă însor cu ele, pe viaţa mea!

Cred c-a fost remarca cea mai inteligentă a după-amiezii.

Într-o altă şedinţă, s-au certat pe ideea de timp. Bineînţeles, timpul măsurat la Greenwich nu putea să aibă nici o legătură cu timpul lunar. Dar de ce trebuia s-o facă din moment ce noi trăim sub pământ? Arătaţi-mi un lunar care poate să doarmă două săptămâni non-stop şi apoi să muncească tot două săptămâni continuu. Timpul lunar nu se potrivea deloc cu metabolismul nostru. Ceea ce solicitau în şedinţele lor absurde era să se facă o lună de douăzeci şi opt de zile — în loc de una care avea douăzeci şi nouă de zile, douăsprezece ore, 44 de minute şi 2,78 de secunde — mărindu-se zilele, orele, minutele şi secundele ca fiecare perioadă semilunară să fie exact de două săptămâni.

Desigur, timpul lunar are şi el importanţa lui, e necesar pentru multe scopuri. De exemplu, controlează când urcăm la suprafaţă, de ce urcăm şi cât de mult stăm. Dar, în afară de asta, se gândise acel cap pătrat ce ar fi produs perturbarea timpului asupra tuturor datelor numerice critice din ştiinţe şi din industrie? Ca electronist, m-am înfiorat. Să arunci toate cărţile, tabelele, instrumentele, ca s-o iei de la capăt? Ştiu că strămoşii mei au făcut chestia asta când au trecut de la vechile unităţi de măsură englezeşti la MKS [44] Metru-kilogram-secundă (Sistemul Internaţional de Măsură). — dar au procedat aşa ca să uşureze lucrurile. Paisprezece inch într-un picior şi nişte numere ciudate de picioare într-o milă. Uncii şi pfunzi! O, Bog!

Lucrurile complicate se pot foarte bine schimba în lucruri simple, dar ce sens ar avea să mai schimbi ceva doar pentru a crea confuzie!

Altă tâmpenie. Cineva vroia un comitet care să decidă exact care să fie limba lunară şi apoi să-i amendeze pe toţi cei care vorbeau engleza de pe Pământ sau alte limbi. O, poporul meu!

Am citit propunerile de impozite în Cotidianul lunar - patru feluri de impozite individuale: un impozit pe cubic, care ar fi penalizat pe oricine şi-ar fi extins tunelele, un impozit pe cap de locuitor, toată lumea plătea la fel, un impozit pe venit (mi-ar fi plăcut ca cineva să încerce să calculeze venitul familiei Davis sau să scoată informaţii de la Mami) şi un impozit pe aer, dar nu taxele pe care le plăteam pe atunci, ci altceva.