Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Aveau de gând să aprobe Declaraţia. Profesorul ştia asta dinainte să o propună.

Da, dar nu aşa cum era scrisă. „Onorabile Preşedinte, în paragraful doi, cuvântul nealienabil nu există, ar trebui spus inalienabil — şi oricum, n-ar fi mai demn să spunem drepturi sacre în loc de drepturi inalienabile? Aş vrea să supun discuţiei problema asta.”

Ceea ce spusese era oarecum raţional, era mai mult o critică literară, adică inofensivă, ca drojdia lăsată în bere. Dar femeii ăsteia nu-i plăcea nimic. Vroia ca o listă întreagă de principii să fie trecută în Declaraţie „pentru ca oamenii de pe Terra să ştie că suntem civilizaţi şi potriviţi să ne ocupăm locurile în consiliile omenirii”.

Profesorul o lăsă să facă ceea ce vroia, chiar o încurajă, permiţându-i să vorbească, cu toate că şi alţii vroiau s-o facă -şi apoi supuse propunerea ei la vot, deşi nici măcar nu fusese sprijinită de nimeni. (Congresul funcţiona după nişte reguli pe care se certaseră zile întregi. Profesorul cunoştea regulile, dar le respecta numai când îi conveneau). Propunerea a fost votată cu împotrivă, cu strigăte dezaprobatoare, iar femeia părăsi încăperea.

Apoi se ridică cineva şi zise că lista aceea atât de lungă nu-şi avea locul în Declaraţie, dar oare nu ar trebui să avem nişte principii generale? Poate o declaraţie că Luna Liberă garantează tuturor libertatea, egalitatea şi securitatea? Nu era nimic absurd, doar că aceste principii fundamentale, pe care toată lumea le cunoaşte, convin guvernării noastre.

Era destul de adevărat şi a fost aprobat — dar ar trebui scris „Libertate, egalitate, pace şi securitate”, nu-i aşa, camarade? Se iscară dispute dacă libertatea include şi aer liber sau aceasta este o parte a securităţii? De ce să nu fim siguri şi să scriem „aer liber” ca să înţeleagă toată lumea despre ce e vorba? Urmă amendamentul „aer şi apă libere” — pentru că nu poţi avea libertate şi securitate, decât dacă ai apa şi aerul libere.

Apă, aer şi hrană.

Apă, aer, hrană şi locuinţă.

Apă, aer, hrană, locuinţă şi căldură.

Nu, în loc de căldură scrieţi energie şi-aţi acoperit totul. Absolut totul.

Omule, ţi-ai pierdut minţile? Asta nu e nici pe departe totul şi ceea ce ai omis este o jignire adusă tuturor femeilor. Hai, ieşi în faţă şi spune asta! Nu mă întrerupe, lasă-mă să termin. Trebuie să spun clar de la început că nu vom mai permite nici unei nave să aterizeze, decât dacă aduce tot atât de multe femei ca şi bărbaţi. Eu unul nu o să-mi dau votul dacă nu se stabilesc corect articolele legate de imigrare.

Profesorul nu se enervă deloc.

Începeam să înţeleg de ce profesorul dormise toată ziua şi nu purtase greutăţi. Eu eram obosit, fusesem toată ziua pe-afară, dincolo de capul catapultei, în costumul de presiune, întrerupând ultimele radare balistice localizate. Toată lumea era obosită, pe la miezul nopţii mulţimea începu să se rărească, oamenii fiind convinşi că nu se va stabili nimic în noaptea aceea, plictisiţi de orice discurs pe care nu-l ţineau chiar ei.

Trecuse de miezul nopţii, când cineva întrebă de ce Declaraţia fusese datată 4 iulie, când azi era 2? Profesorul spuse cu blândeţe că era 3 iulie — şi nu era posibil ca Declaraţia să fie anunţată înainte de 4 iulie… şi că 4 Iulie are o semnificaţie istorică ce ne-ar fi de ajutor.

Mai mulţi au plecat când au auzit că probabil nu se va stabili nimic înainte de 4 iulie. Dar am observat ceva. Cum plecau unii, veneau alţii, sala nu era niciodată goală. Finn Nielsen se aşeză pe un scaun care tocmai se eliberase. Apăru şi camaradul Clayton din Hong Kong, mă strânse de umăr, îi zâmbi lui Wyoh şi-şi găsi un scaun. În faţă, i-am văzut pe locotenenţii mei cei mai tineri, Slim şi Hazel şi tocmai mă gândeam că voi fi nevoit să o scuz pe Hazel în faţa lui Mami, spunându-i că am reţinut-o pentru treburi de partid, când am văzut-o pe Mami lângă ei. Şi Sidris era acolo. Uite-l şi pe Greg, dar nu ar fi trebuit să fie la catapulta cea nouă?

Uitându-mă mai bine în jurul meu, i-am remarcat şi pe alţii — redactorul de noapte de la Lunaia Pravda, Directorul General de la LuNoHoCo şi mulţi alţi cunoscuţi, toţi camarazi de nădejde din partid. Acum mi-am dat seama că profesorul făcuse cărţile în jocul de-a comitetul. Comitetul nu avea un număr fix de membri. Camarazii noştri aveau dreptul să vină să participe, ca şi cei care-şi pierdeau vremea de o lună cu inepţiile. Acum, noii-veniţi se aşezară şi votară împotrivă la toate amendamentele introduse peste ceea ce stabilise profesorul.

Pe la ora trei, când mă întrebam cât am să mai rezist, cineva îi aduse profesorului un bileţel. După ce îl citi, lovi masa cu un ciocănel şi spuse:

— Adam Selene vă solicită îngăduinţa să-l ascultaţi. Sunteţi de acord?

Ecranul din spatele estradei se lumină din nou. Adam apăru şi le spuse că urmărise dezbaterea şi era mişcat de mulţimea de critici constructive şi raţionale. Putea să facă şi el o sugestie? De ce să nu recunoaştem că fiecare articol era imperfect? Dacă declaraţia asta cuprindea ceea ce ne doream, de ce să n-o aprobăm aşa cum e şi să lăsăm pe altă dată perfecţionarea ei?

— Onorabile Preşedinte, asta a fost propunerea mea, încheie Adam.

Toată lumea izbucni în urale.

— Obiectează cineva? zise profesorul, aşteptând cu ciocănelul în aer.

Un bărbat, care tocmai vorbea în momentul când Adam ceruse să fie auzit, spuse:

— Ei bine… eu îmi menţin părerea că ar fi bine să se facă mici modificări, dar fie şi aşa, sunt de acord.

S-a hotărât Declaraţia!

Apoi, fiecare a urcat la estradă şi şi-a depus semnătura pe un sul mare care fusese „trimis din biroul lui Adam”. Adam semnase primul. Eu m-am semnat sub Hazel — învăţase să scrie, deşi se descurca încă greu la citit. Semnătura ei era tremurată, dar scrisese mare, cu mândrie. Camaradul Clayton se semnă cu numele de partid, dar îşi scrise şi numele lui adevărat cu iniţiale — semnătura japoneză, trei desene mici, unul deasupra celuilalt. Doi camarazi puseră un X şi primiră confirmarea autenticităţii semnăturii lor. Se adunaseră toţi conducătorii partidului în noaptea asta mare şi toţi semnară. Au fost şi câţiva palavragii care au semnat şi ei. Oricum, toţi ce-i care şi-au asumat actul semnării documentului au făcut-o ca istoria s-o ştie. Şi prin asta şi-au pus „vieţile, averile şi onoarea lor sacră” în slujba Revoluţiei. În timp ce oamenii stăteau în şir indian să semneze şi discutau, profesorul bătu cu ciocănelul de masă pentru a atrage atenţia.

— Solicit voluntari pentru o misiune periculoasă. Declaraţia noastră va apărea la buletinul de ştiri pe toate canalele, dar trebuie dusă personal pe Pământ, la sediul Naţiunilor Federative.

Se făcu o linişte mormântală. Profesorul se uită la mine. Am înghiţit în sec şi-am zis:

— Mă ofer.

— Şi eu, se auzi vocea lui Wyoh ca un ecou.

— Şi eu (era vocea micuţei Hazel).

Într-o clipă ne-am strâns o duzină, de la Finn Nielsen până la domnul Mici Modificări, care se dovedi un tip de treabă, în ciuda sarcasmului lui. Profesorul îi scrise numele pe o hârtie şi murmură ceva despre cum vor lua legătura atunci când va fi disponibil un transport.

L-am tras pe profesor deoparte şi i-am zis:

— Profesore, mai eşti în stare să mă urmăreşti? Ştii că nava pregătită pentru 7 iulie a fost anulată. Acum cred că pe Pământ se discută cum să ne trântească un embargou şi sigur că următoarea navă spre Lună va fi una de război. Cum ai plănuit să călătorim? Ca prizonieri?