Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Transporturile de cereale continuau ca şi mai înainte. Un transport era catapultat în momentul în care Finn şi oamenii lui pătrundeau în reşedinţa Temnicerului-şef. Iar următorul a plecat la timp, la fel ca şi celelalte de dinaintea lui.

În perioada de tranziţie nu s-au permis scăpări sau falsuri. Profesorul ştia ce făcea. Transportul de cereale era o operaţiune prea mare pentru o ţară atât de mică ca Luna şi nu se putea schimba peste noapte. Însemna „pâinea şi berea” prea multor oameni ca să ne permitem noi să ne jucăm cu vieţile lor. Dacă comitetul nostru ar fi ordonat embargoul şi ar fi încetat să mai cumpere cereale, am fi fost aruncaţi afară şi ar fi venit alţii, cu alte idei.

Profesorul spunea că este nevoie de o perioadă de educaţie. Între timp, şlepurile cu cereale erau catapultate ca de obicei. LuNoHoCo ţinea registrele şi elibera chitanţele, folosind personal din serviciul civil. Expedierile se făceau în numele Temnicerului-şef, iar Mike vorbea cu Autoritatea de pe Pământ cu vocea lui. Administratorul adjunct şi-a dat seama cum trebuie să se comporte de îndată ce a înţeles că asta îi sporea şansele de a rămâne în viaţă. Inginerul-şef- McIntyre — îşi păstră şi el slujba. Era un lunar adevărat, dacă i se dădea o şansă. Şi nu era trădător. Şefii celorlalte departamente nu puneau probleme, viaţa mergea mai departe ca şi până atunci. Noi eram preocupaţi să luăm locul sistemului Autorităţii şi să scoatem la vânzare ce era de vândut particularilor interesaţi.

Peste noapte apărură o grămadă de oameni care se dădeau drept Simon Jester. Simon scrise o poezie aspră la adresa lor în care-i făcu de ocară, iar pozele lor apărură pe prima pagină din Cotidianul lunar, Pravda şi Gong. Wyoh redeveni la culoarea ei naturală, blondă şi se duse să-l vadă pe Greg la sediul noii catapulte. Apoi plecă într-o călătorie mai lungă, de vreo zece zile, la casa ei din Hong Kong Luna, luând-o şi pe Anna cu ea. Wyoh avea nevoie de o mică vacanţă, iar profesorul o încurajă să şi-o ia, arătându-i că se poate lua legătura cu ea prin telefon şi că, oricum, era nevoie de un contact mai apropiat al partidului în Hong Kong. Eu m-am ocupat de stilyagii ei, punându-i pe Slim şi pe Hazel locotenenţi — nişte puşti isteţi foc, în care puteam să am încredere. Slim rămase uimit când află că eu eram „camaradul Bork” şi că-l vedeam pe Adam Selene în fiecare zi. Slim şi Hazel mai făceau echipă bună şi din alt motiv. Hazel mai crescuse şi toată asprimea trupului i se transformase într-o moliciune senzuală şi voluptuoasă de femeie. Înflorise. Slim era oricând gata să-i schimbe numele în Stone, dacă ea ar fi optat pentru familia lui. Până atunci, era pregătit să îndeplinească sarcinile de partid alături de micuţa şi mândra noastră roşcată.

Nu toată lumea se simţea la fel de nerăbdătoare să pună umărul. Mulţi camarazi erau doar soldaţi de paradă, iar mai mulţi credeau că războiul s-a terminat odată cu înfrângerea Dragonilor Păcii şi capturarea Temnicerului-şef. Alţii s-au scandalizat când au aflat pe ce nivel ierarhic erau în structura partidului. Vroiau să-şi aleagă o nouă structură, unde ei să fie primii. Adam nu mai prididea cu apelurile, erau milioane care îi propuneau să schimbe partidul şi altele tot de acelaşi gen — el le asculta, era de acord cu tot ce i se zicea şi îi asigura că mai este nevoie de serviciile lor în perioada până la alegeri. Ne spunea cine erau şi nu-mi amintesc ca vreunul dintre aceşti ambiţioşi de plastilină să fi făcut ceva ca lumea atunci când i-am pus la treabă.

Era o muncă infernală şi nimeni nu se înghesuia s-o facă. Erau câţiva, dar prea puţini. Unii dintre cei mai buni voluntari erau oameni pe care partidul nu-i localizase înainte de începerea revoluţiei. Dar, în general, lunarii din interiorul sau din afara partidului nu erau interesaţi de munca „patriotică”, decât dacă era bine plătită. Un tip care se dădea membru de partid şi nu era, m-a acostat la hotelul Raffles, unde ne stabilisem cartierul general şi-a vrut să facem un contract de cincizeci de mii de nasturi pe care să-i poarte „Veteranii Revoluţiei”, cei de dinaintea loviturii, din care să-i iasă şi lui un mic profit (am făcut socoteala că vroia să câştige patru sute la sută) şi eu să mă aleg cu nişte dolărei frumoşi, era o afacere profitabilă pentru toată lumea.

Când l-am măturat din calea mea, mă ameninţă că mă denunţă lui Adam Selene pentru sabotaj:

— Adam Selene e prietenul meu, am să te ţin eu minte.

Ăsta a fost ajutorul pe care l-am primit. Dar aveam nevoie de cu totul altceva. Ne trebuia oţel pentru noua catapultă, foarte mult oţel. Profesorul întrebă de ce trebuia să punem atâta oţel în jurul proiectilelor de piatră. I-am explicat că, din păcate, câmpul de inducţie nu făcea priză la piatra simplă. Trebuia să reinstalăm radarele balistice ale lui Mike la vechiul sediu, să punem unul nou la noul sediu. Era necesar să le facem pe amândouă, pentru că ne puteam aştepta la atacuri din spaţiu asupra vechiului sediu.

Am chemat voluntari — şi am venit doar cu doi care-mi puteau fi de ajutor — iar eu aveam nevoie de câteva sute de mecanici pe care să nu-i deranjeze munca în costumele de presiune. I-am angajat, plătindu-le cât trebuia, iar LuNoHoCo s-a înglodat în datorii la Banca Hong Kong Luna. Majoritatea fondurilor fuseseră transferate pe Pământ lui Stu şi nu mai aveam timp să furăm alţi bani. Un camarad descurcăreţ, Fu Moses Morris, semnă tot felul de acte ca să ne ajute financiar, dar dădu faliment. O luă de la capăt cu o mică croitorie în Kongville. Dar asta s-a întâmplat mult mai târziu.

De la trei la unu, bancnota Autorităţii scăzu la şaptesprezece la unu, iar oamenii din serviciul Autorităţii se puseră pe scandal, pentru că Mike îi plătea în continuare în cecuri de-ale Complexului. Le-am spus că puteau să rămână sau să-şi dea demisia. Aveau de ales. Apoi am angajat alţii de care aveam nevoie, cu dolari Hong Kong. Dar, din acel moment, am început să avem necazuri. Exista deja un grup destul de mare care nu era de partea noastră şi care tânjea după vremurile de altădată. Ar fi fost în stare să trădeze noul sistem, dacă le-ar fi fost bine după aceea.

Fermierii şi agenţii de cereale nu erau mulţumiţi cu sistemul de plată de la capul catapultei care se făcea, ca şi mai înainte, în bancnote ale Autorităţii, la aceleaşi preţuri. „Nu vom accepta!” strigau ei, iar omul de la LuNoHoCo ridica din umeri şi spunea că nu erau obligaţi s-o facă, dar cerealele mergeau la Autoritatea de pe Pământ, şi era adevărat, deci nu puteau primi decât bancnote al Autorităţii. Ori acceptaţi cecul, ori vă încărcaţi înapoi grânele în vagonet şi plecaţi de-aici.

Mulţi îşi luară marfa înapoi. Toţi bombăniră şi unii ameninţară că or să scape de cereale trecând pe producţia de vegetale din fibre sau orice altceva care ar aduce dolari Hong Kong. Profesorul zâmbi.

Aveam nevoie de fiecare miner de pe Lună, mai ales de minerii de gheaţă, care lucrau cu perforatoare puternice cu laser. Trebuia să-i folosim pe post de soldaţi. Nevoia noastră era atât de mare, încât m-am gândit să mă înrolez şi eu, cu toate că îmi lipsea un braţ şi eram cam ruginit pe la încheieturi. Dar pentru a mânui un perforator trebuia să ai muşchi, iar o proteză nu are aşa ceva în dotare. Profesorul îmi spuse să nu fiu prost. Şmecheria la care ne gândisem n-ar fi mers în atmosfera de pe Pământ. Un impuls laser cu energie funcţionează cel mai bine în vid, şi lucrează perfect pe toată suprafaţa aflată în raza lui de bătaie. Perforatoarele mari, care săpaseră în piatră în căutarea pungilor de gheaţă, aveau să fie folosite ca „artilerie” pentru respingerea atacurilor spaţiale. Atât navele, cât şi rachetele, aveau sistem electronic. Dacă vrei să distrugi aparatura electronică, tragi în ea cu un fascicul laser. Dacă ţinta e presurizată, aşa cum se întâmplă cu navele care au oameni la bord, trebuie să faci o gaură pentru a o depresuriza. Dacă nu sunt presurizate, un impuls laser puternic le poate distruge, navele îşi pierd sistemul de ghidare şi toată partea electronică, şi cum aproape totul pe navă funcţionează pe bază electronică…