Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Nu-mi dădusem seama înainte că pe Luna Liberă urmau să se plătească impozite. Până atunci nu existase aşa ceva şi ne descurcasem destul de bine şi fără. Plăteai pentru ceea ce primeai. Tanstaafl. Altfel nu se putea!

Altădată, un individ hipersensibil propuse ca respiraţia puturoasă şi mirosurile corpului să fie considerate ofense la adresa bunului-simţ şi să se pedepsească cu eliminarea. Era cât pe-aici să fiu de acord gândindu-mă că uneori eram blocat în capsula metroului cu indivizi îngrozitor de nespălaţi care puţeau de te trăsnea. Dar asta nu se întâmpla în fiecare zi şi apoi există un echilibru al naturii. Indivizii ăştia nu prea aveau şanse de reproducere, pentru că cine s-ar fi uitat la ei? Femeile noastre sunt al dracului de selective!

O femeie (majoritatea celor care se întruneau la sesiuni erau bărbaţi, dar femeile îi egalau numeric prin prostie) avea o listă întreagă cu probleme personale pe care le vroia decretate legi. Să nu mai existe căsnicii multiple, cel mai bine să nu mai existe de nici un fel. Fără divorţuri. Fără păcate lumeşti — ar trebui să o văd pe femeia asta. Să nu mai existe băuturi mai tari decât berea de patru grade. Serviciile religioase să fie numai duminica şi orice muncă sau activitate să fie oprită. (Dar aerul, temperatura, asigurarea presiunii, madam? Telefoanele şi capsulele de metro?) Mai avea o listă lungă cu medicamente care să fie interzise şi una mai scurtă cu medicamente care să fie prescrise numai de medicii licenţiaţi. (Ce e un medic licenţiat? Individul la care mă duceam să mă vadă avea o firmă pe care scria doctor practician, dar se ocupa şi de legătorie, de fapt ăsta e motivul pentru care mergeam la el). Ştii ce, cucoană, pe Lună nu există şcoli de medicină! (Adică, pe vremea aia nu erau). Vroia să scoată în afara legii până şi pariurile. Dacă un lunar nu poate paria la „dublu sau nimic”, s-ar duce la o agenţie care joacă în felul ăsta, chiar dacă zarurile ar fi trucate.

Ceea ce m-a şocat n-a fost lista pe care o avea, pentru că era nebună ca un Ciborg, ci faptul că la fiecare inepţie pe care o scotea, se găsea cineva care să fie de acord cu ea. Trebuie să ai inima de piatră pentru a-i opri pe alţii să facă ceea ce le place. Regulile, legile sunt întotdeauna pentru alţii. Asta era partea întunecată din noi, adânc pitită în suflet, păstrată milioane de ani, de la începutul umanităţii şi până astăzi. Pentru că nici unul din capetele alea seci nu spunea: „Vă rog să aprobaţi asta ca să nu mai fac ceea ce ştiu că n-ar trebui să fac”. Niet, tovarişci, întotdeauna era vorba de lucruri pe care nu suportau să vadă că le fac vecinii lor. Sloganul era însă: „trebuie să-i oprim pentru binele lor” şi nu pentru că lucrul respectiv îl deranja de fapt pe vorbitor…

Ascultând sesiunea aceea, aproape că mi-a părut rău că am scăpat de Mort Nesuferitul. El, de bine de rău, stătea în gaura lui, cu femeile lui şi nu ne dădea nouă sfaturi despre cum să ne trăim viaţa. Profesorul nu se enerva de câte ori îi asculta. Zâmbea şi zicea:

— Manuel, chiar crezi că şleahta asta de copii retardaţi o să voteze vreo lege?

— Nu le-ai zis tu s-o facă? I-ai mai şi solicitat pentru asta.

— Ei, Manuel băiete, n-am făcut altceva decât să-mi pun toate nucile într-un coş. Îi cunosc bine pe nebunii ăştia, doar îi ascult de ani de zile. Am fost foarte atent când am făcut comitetele şi-am vrut să mă asigur că în fiecare dintre ele este ceva putred, un motiv de ceartă. Preşedintele pe care l-am impus, lăsându-i totuşi să-l aleagă prin vot liber, este un fricos care se teme şi de umbra lui — crede că toate problemele supuse dezbaterii au nevoie de o „cercetare mai aprofundată”. N-am de ce să-mi fac griji. Mai mult de atât, şase oameni nu pot hotărî nimic, trei e numărul perfect, iar unul este cel mai nimerit pentru a lua deciziile. De-a lungul istoriei, toate parlamentele care au realizat ceva, au făcut-o datorită câtorva oameni puternici care i-au dominat pe ceilalţi. Nu te teme, fiule, de acest Congres Ad-hoc, nu vor face nimic concret… sau dacă totuşi vor vota o lege, va fi atât de încâlcită şi de contradictorie, încât te asigur că vor trebui să renunţe la ea. Până atunci e bine, cel puţin nu ne mai stau pe capul nostru. De altfel, vom avea nevoie de ei pentru ceva, mai târziu.

— Păi, parcă ziceai că nu sunt buni de nimic.

— N-o să facă nici o treabă. Cineva a scris ceva odată -un om care a murit demult — şi ei vor aproba vorbele lui cu urale, noaptea, după lungi şedinţe în care se vor certa degeaba.

— Cine e individul ăsta care a murit? Doar nu e vorba de Mike!

— Nicidecum. Mike e mult mai viu decât palavragiii ăştia! Omul ăsta care a murit e Thomas Jefferson [45] Om politic american, unul dintre fondatorii Partidului Democrat. Preşedinte al Statelor Unite (1801–1809). — primul anarhist raţional din istorie, băiete, un om care a reuşit să sară peste sistemul din vremea lui cu ajutorul celei mai frumoase retorici scrise vreodată. Dar au încercat să-l prindă în laţ cu ea, ceea ce eu sper să evit. Nu pot să-i îmbunătăţesc exprimarea, pot doar s-o adaptez Lunii şi secolului XXI.

— Am auzit de el. A eliberat sclavii, nu?

— S-ar putea spune că a încercat, dar a avut ghinion. Nu contează. Cum merge programul de apărare? Nu văd cum o să ne mai prefacem după ce va sosi nava următoare.

— Nu pot să fiu gata până atunci.

— Mike spune că trebuie.

N-am fost gata, dar nici nava n-a mai venit. Oamenii de ştiinţă au fost mai deştepţi decât mine şi decât lunarii pe care-i pusesem să-i supravegheze. În punctul focal al celui mai mare reflector au pus un aparat şi asistenţii lunari au înghiţit găluşca pe care le-au servit-o savanţii, că e un aparat pentru măsurători astronomice — o nouă şmecherie în radiotelescopie.

Presupun că aşa a fost. Aparatul ăsta funcţiona cu ultramicrounde, iar semnalul ricoşa într-un reflector, dus de un ghid undă făcând ca impulsul să fie aliniat frumos de oglindă. La fel de ingenios ca radarele de la începutul descoperirii sistemului. Grila metalică şi scutul de tablă antitermic opreau radiaţia parazită, făcând ca „urechile” pe care le plasasem să nu audă nimic.

Prin micul aparat, savanţii au trimis mesajul în varianta lor, cu detalii. Reacţia n-a întârziat să apară. Primul lucru pe care l-am auzit a fost cererea Autorităţii către Temnicerul-şef, prin care îi cerea să dezmintă farsa, să-l găsească pe glumeţ şi să-l oprească.

Noi, în schimb, le-am dat o Declaraţie proprie de Independenţă.

„În Congres adunaţi, pe 4 iulie, 2076…”

A fost măreţ.

Semnarea Declaraţiei de Independenţă a mers aşa cum prevăzuse Profesorul. Le-a anunţat-o brusc, la sfârşitul unei zile lungi şi obositoare, spunându-le că după cină va avea loc o şedinţă specială, în care va vorbi Adam. Adam citi Declaraţia răspicat, comentând fiecare propoziţie, apoi o citi din nou curgător, fără să mai facă pauze, făcând să sune frumos frazele sonore. Oamenii au plâns. Wyoh, care stătea lângă mine, a plâns şi ea şi chiar eu am avut senzaţia asta, deşi o citisem înainte.

După ce termină, Adam îi privi pe toţi şi spuse:

— Viitorul este al vostru, aveţi grijă ce faceţi, şi îi dădu profesorului cuvântul, şi nu preşedintelui obişnuit al adunării.

Eram două mii două sute. Zarurile fuseseră aruncate. Bineînţeles, toţi eram pentru. Ştirile de peste zi fuseseră pline: că eram băieţi răi, că trebuia să fim pedepsiţi, că trebuie să ni se dea o lecţie şi aşa mai departe. N-a trebuit să mai condimentăm materialele de pe Pământ erau suficient de răutăcioase — Mike abia dacă a scos opiniile de genul „pe de altă parte… ”. Dacă a existat vreo zi în care Luna s-a simţit solidară, atunci a fost 2 iulie 2076.