Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Salvarea a venit de la un turist care era de părere că Luna are dreptul să fie liberă. I-a dat telefon lui Adam Selene şi s-a pomenit vorbind cu o membră a echipei de femei pe care le cooptasem de pe nivelele C şi D — un sistem pe care-l concepuse pentru auto-apărare, întrucât, în ciuda cererii lui Mike, jumătate din Lună încercă să-i telefoneze lui Adam Selene după transmisia video. Fiecare avea câte o problemă, de la cereri şi rugăminţi, până la genul de pisălogi care îi dădeau lui Adam sfaturi peste sfaturi despre cum să conducă Luna.

După vreo sută de convorbiri îndreptate spre mine de un camarad plin de zel de la compania de telefoane, am înfiinţat această echipă-tampon între oameni şi Adam Selene. Din fericire, camarada care a primit telefonul şi-a dat seama că sloganul „calmaţi-vă, vă rog” nu se aplică în toate cazurile şi mi-a dat telefon.

Câteva minute mai târziu, eu şi Finn Nielsen, împreună cu câţiva puşcaşi nerăbdători, ne îndreptam cu capsula spre zona laboratoarelor. Informatorului nostru i-a fost frică să dea nume, dar ne-a spus locul unde putem găsi transmiţătorul. I-am prins în flagrant, tocmai transmiteau spre Pământ şi numai acţiunea rapidă a lui Finn le-a salvat viaţa, pentru că însoţitorii noştri cu arme îşi pierduseră cumpătul când au văzut ce făceau. Nu vroiam să „dăm un exemplu”. E mai greu să-i sperii pe oamenii de ştiinţă, minţile lor sunt diferite de ale celorlalţi muritori. Trebuia să-i abordăm altfel.

Am făcut transmiţătorul bucăţi şi i-am ordonat directorului să-i adune pe toţi în sala de mese, cerând să se facă apelul dintr-un loc de unde putea fi auzit de la un telefon. Apoi am vorbit cu Mike, am luat toate numele de la el şi i-am spus directorului:

— Doctore, aţi spus că sunt toţi aici. Dar lipsesc şapte — şi i-am dat numele lor. Vă rog să-i aduceţi pe toţi până la ultimul.

Pământenii lipsă fuseseră anunţaţi, dar refuzaseră să se oprească din lucru — tipic pentru oamenii de ştiinţă.

Lunarii erau într-o parte a încăperii, pământenii de cealaltă parte. Le-am spus pământenilor:

— Noi am venit cu intenţii bune, am încercat să vă tratăm ca pe nişte oaspeţi. Dar trei dintre voi au încercat şi poate au şi reuşit să trimită mesaje spre Pământ.

M-am întors înspre director:

— Doctore, aş putea percheziţiona totul — oraşul, structurile de suprafaţă, laboratoarele, fiecare spaţiu centimetru cu centimetru — şi aş putea să distrug tot ce ar putea fi folosit ca transmiţător. Sunt electronist de meserie, ştiu ce varietate largă de componente poate fi convertită într-un transmiţător. Să zicem că distrug tot ce ar putea fi folosit în acest scop, dar fiind cam nătâng din fire, ca să nu am nici un risc, aş distruge orice lucru care nu înţeleg la ce foloseşte. Care ar fi rezultatul?

Parcă vroiam să-i omor copilul! Se făcu vânăt la faţă.

— Asta ar opri toate cercetările… s-ar distruge date valoroase… s-ar pierde… mult, enorm, nici nu ştiu cât! Să zicem cam jumătate de miliard de dolari.

— Aşa m-am gândit şi eu. În loc de asta, aş putea să vă iau toate echipamentele pentru transmiţător şi să vă las să vă continuaţi munca cum veţi putea mai bine.

— Ar fi la fel de rău. Trebuie să înţelegeţi, gospodin, că atunci când se întrerupe un experiment…

— Da, ştiu. Decât să mut ceva şi să se piardă vreo piesă, mi-e mai uşor să vă iau pe toţi la Complex şi să vă cazez acolo, în fostele barăci ale Dragonilor. Dar şi asta ar distruge experimentele. Pe lângă asta… de unde sunteţi, doctore?

— Din Princeton, New Jersey.

— Da? Sunteţi aici de cinci luni şi fără îndoială că faceţi exerciţii şi purtaţi greutăţi ca să vă menţineţi în formă. Doctore, dacă suntem nevoiţi să facem ce-am spus, s-ar putea să vă luaţi adio de la Princeton pentru că, dacă vă mutăm, veţi sta încuiaţi. Dacă starea de urgenţă durează destul de mult, veţi deveni lunar fie că vă place, fie că nu. Şi la fel se va întâmpla şi cu ajutoarele dumneavoastră inteligente.

Un tip încrezut veni în faţă — unul din cei care a trebuit să fie chemat de două ori.

— Nu puteţi să faceţi asta! E împotriva legii!

— Zău? Ce lege, gospodin? Vreo lege de acasă de la voi?

M-am întors.

— Finn, arată-i legea.

Finn ieşi în faţă şi-şi aţinti ţeava puştii drept în stomacul individului. Degetul începu să apese, am văzut că siguranţa nu era pusă.

— Nu-l ucide, Finn.

Apoi am continuat, uitându-mă la pământeni:

— Am să-l elimin pe omul ăsta dacă trebuie să fac ceva ca să vă conving. Eu zic mai bine să aveţi grijă unii de alţii. O dată dacă mai călcaţi strâmb, puteţi să vă luaţi adio de la cercetările voastre şi de la Pământ. Doctore, vă avertizez să găsiţi metodele de a vă controla personalul.

M-am întors spre lunari:

— Tovarişci, vegheaţi să se poarte bine. Organizaţi-vă propriul vostru sistem de pază. Nu faceţi prostii. Fiţi atenţi că fiecare pământean este în perioada de probă. Dar dacă trebuie să eliminaţi pe cineva, nu ezitaţi s-o faceţi.

Apoi, către director:

— Doctore, orice lunar poate intra oriunde vrea, oricând, chiar şi în dormitoare. Asistenţii voştri sunt de-acum şefii voştri, în treburi de securitate. Dacă un lunar vrea să vă urmărească pe dumneavoastră sau pe oricine altcineva la WC, de exemplu, nu aveţi voie să comentaţi, pentru că s-ar putea să se enerveze.

Iar către lunari:

— În primul rând, aveţi grijă de securitate! Fiecare din voi are în sarcină câte un pământean — urmăriţi-l pas cu pas. Împărţiţi-i între voi, faceţi cum credeţi că e mai bine, dar să nu vă scape nimic. Să fiţi la un pas în spatele lor să nu poată să facă nici o cursă de şoareci, nicicum un transmiţător. Salariile vor fi ca mai înainte, voi vă faceţi datoria pentru Lună.

Am zărit zâmbete. Slujba de asistent de laborator era cea mai bună pe care şi-ar fi dorit-o vreodată un lunar — dar totuşi munceau sub comanda pământenilor, care ne priveau de sus, chiar şi cei care se pretindeau atât de amabili şi înţelegători.

Şi cu asta, am terminat ce-aveam de spus. Când mi s-a telefonat, am avut intenţia să-i elimin pe vinovaţi, dar profesorul şi Mike mă aduseseră pe drumul cel bun. Planul nu permitea nici violenţă împotriva pământenilor, cu atât mai mult cu cât se putea evita orice conflict.

Am pus „urechi” — nişte receptoare cu benzi foarte sensibile — în jurul zonei laboratoarelor, pentru că orice emiţător direcţional împrăştie unde sonore şi împrejur. Iar Mike asculta toate telefoanele din zonă. După care ne-am pus pe aşteptat.

Ne-am liniştit un pic, pentru că ştirile de pe Pământ nu arătau nimic deosebit. Se părea că Pământul acceptă fără nici o bănuială transmisiile noastre cenzurate, iar corespondenţa particulară, comercială şi transmisiunile Autorităţii păreau neschimbate, ca de obicei.

Aveam noroc şi de un răgaz neaşteptat: pe Lună nu se afla nici o navă de pasageri şi nici nu se aştepta vreuna până pe 7 iulie. Ne-am fi descurcat dacă am fi avut probleme, să fraierim ofiţerii navei să ia cina cu Temnicerul-şef, apoi să ne prefacem că le păzim transmiţătoarele şi să le demontăm. Nava nu se putea ridica fără ajutorul nostru. Pe vremea aceea, o conductă de drenaj din gheaţă furniza apă pentru masa de reacţie. Nu aveau nevoie de multă apă, în comparaţie cu transporturile de grâne. Pe atunci, nu veneau pe Lună multe nave cu oameni la bord. Când venea una la trei săptămâni, ni se părea că e mare aglomeraţie, pe când transporturile de grâne se făceau zilnic. Vreau să vă spun de fapt că o navă care ar fi picat pe Lună nu era un risc prea mare. Cu toate astea, răgazul era un noroc pentru noi. Încercam din toate puterile ca totul să arate cât mai normal, până când vom fi în stare să ne apărăm.