Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Programat. Nu-i nici o problemă, răspunse Mike înveselit.

— Bine, dă-i drumul. Mannie, dă-mi-l pe Finn.

Planul profesorului era să scoată din barăci gărzile care nu erau de serviciu, să le scoată pe toate, iar oamenii lui Finn, pregătiţi de luptă, să-i aştepte la ieşirea din capsule. Şi a mers cât a mers, pentru că Mort Nesuferitul şi-a pierdut minţile de panică şi i-a oprit pe câţiva, ca să-l protejeze, în timp ce trimitea mesaje disperate spre Pământ — care însă nu ajungeau la destinaţie.

M-am abătut de la disciplina profesorului şi-am pus mâna pe o armă cu laser, când sosi şi a doua capsulă plină cu Dragonii Păcii. Am ars doi bătăuşi, dar am descoperit că-mi pierise setea de sânge şi i-am lăsat pe ceilalţi trăgători să se ocupe de restul trupei. A fost floare la ureche. Cum scoteau capul din cuib, erau terminaţi. De frică, jumătate din echipă nu a mai ieşit. Au murit afumaţi în capsulă. M-am întors la postul meu, lângă telefon.

Decizia Temnicerului-şef de a ascunde afacerea cu violul a iscat probleme mari la Complex. Alvarez a fost ucis. Au mai murit Ofiţerul Comandant şi două jachete galbene. Un grup format din Dragonii Păcii şi Jachetele Galbene, erau treisprezece, s-au ascuns cu Mort. Capacitatea lui Mike de a urmări evenimentele prin telefon era destul de haotică, dar odată ce a fost clar că toate efectivele înarmate se află la reşedinţa Temnicerului-şef, profesorul i-a cerut computerului nostru să înceapă faza următoare.

Mike stinse toate luminile Complexului, în afară de cele de la reşedinţa Temnicerului-şef şi reduse oxigenul până la punctul în care îţi pierdeai cunoştinţa. Nici nu mureai, dar nici nu-ţi era bine. Măsura asta a fost luată pentru a ne asigura că oricine ar încerca să creeze probleme, nu va reuşi. În reşedinţă tăie' complet rezerva de oxigen, lăsând doar azot pur preţ de zece minute. Apoi oamenii lui Finn, care aşteptau în costume de presiune la staţia particulară de motoare a Temnicerului-şef, sparseră zăvorul ecluzei de aer şi intrară „umăr la umăr”.

Luna era a noastră.

Un val de patriotism a copleşit naţiunea şi ne-a unit.

Nu aşa spune istoria? O, frăţioare!

Pe onoarea mea, pregătirea unei revoluţii nu e o chestie atât de complicată pe cât e câştigarea ei. Am ajuns prea devreme la comandă, nu aveam nimic stabilit, erau prea multe probleme de rezolvat în jurul nostru. Sigur, Autoritatea de pe Lună dispăruse, dar Autoritatea Lunară de pe Pământ şi Naţiunile Federative din spatele ei erau încă puternice şi active. Dacă ateriza acum o navă cu trupe sau trimiteau un crucişător pe orbită oricând în următoarele două săptămâni, puteau să ia Luna înapoi foarte ieftin. Noi nu însemnam nimic, eram o gloată de oameni.

Am testat noua catapultă, mergea, dar stâncile-rachetă pregătite pentru lansare erau grozav de puţine, le numărai pe degetele de la o mână — de la mâna mea stângă. Nici catapulta nu era o armă pe care s-o poţi folosi cu succes împotriva navelor sau a trupelor. Aveam idei despre cum să respingem navele. Deocamdată aveam doar idei. Aveam câteva puşti proaste cu laser, depozitate în Hong Kong — inginerii chinezi sunt iscusiţi — dar numai câţiva oameni pregătiţi să le folosească.

Mai mult, Autoritatea avea funcţiuni utile. Cumpăra gheaţă şi cereale, vindea aer, apă, energie, controla o mulţime de puncte cheie. Indiferent ce avea să urmeze, trebuia să mergem înainte, nu era loc de întors. Poate că ne pripisem când am hotărât să distrugem birourile Autorităţii din oraş (eu aşa credeam) pentru că se distruseseră foarte multe documente. Totuşi, profesorul susţinuse că lunarii, toţi lunarii cu mic cu mare, aveau nevoie de un simbol concret al urii lor pe care să-l distrugă, iar birourile fuseseră punctul cel mai puţin important şi cel mai cunoscut pentru toată lumea.

Dar ne bazam pe Mike. El controla comunicaţiile, adică aproape tot ce mişca pe Lună. Profesorul începuse să controleze ştirile spre şi dinspre Pământ, lăsându-l pe Mike să cenzureze veştile până vom fi pregătiţi să spunem Terrei adevărul, şi adăugase „sub-faza M”, care izola complexul de restul Lunii şi, odată cu el, Observatorul Richardson şi laboratoarele asociate — Radioscopul pentru perforări, Centrul de Selenofizică şi aşa mai departe. Aveam de rezolvat o problemă, pentru că oamenii de pe Pământ veneau şi plecau la un interval cam de şase luni, prelungindu-şi timpul cu ajutorul exerciţiilor făcute în centrifugă. Cei mai mulţi pământeni de pe Lună erau oameni de ştiinţă. Turiştii erau puţini, cam treizeci şi patru. Trebuia să ne ocupăm de ei, dar deocamdată era destul că am întrerupt comunicarea cu Terra.

Telefoanele din Complex erau deconectate, iar Mike nu permitea capsulelor de metro să oprească la nici o staţie din Complex, chiar după reluarea transportului, ceea ce s-a întâmplat imediat după ce Finn Nielsen şi echipa lui îşi terminaseră treaba murdară.

Temnicerul-şef nu murise, de altfel nici nu intenţionam să moară. Profesorul considera că un temnicer-şef în viaţă poate muri oricând, dar un temnicer-şef mort nu mai poate fi înviat dacă ai nevoie de el. Planul fusese să-l ameţim oprind oxigenarea aerului din încăperi, să ne asigurăm că el şi gărzile care erau cu el nu mai pot lupta, şi apoi să intrăm repede, în timp ce Mike introducea oxigenul.

Cu ventilatoarele la viteza maximă, Mike calculase că nu i-ar lua mai mult de patru minute ca să reducă oxigenul la nivelul zero — aşa încât au urmat cinci minute de hipoxemie în creştere, cinci minute de anoxie, apoi forţarea ecluzei inferioare, în timp ce Mike introducea oxigen pur, pentru refacerea echilibrului. Nu putea să ucidă pe nimeni, dar ar fi doborât un om la fel de radical ca o anestezie. Atacatorii din interior erau norocoşi dacă aveau costume de presiune, dar nici asta nu era o problemă. Hipoxemia este periculoasă, poţi leşina fără să-ţi dai seama că îţi lipseşte oxigenul. Este greşeala fatală a noilor veniţi.

Temnicerul-şef supravieţuise, împreună cu trei dintre gărzi. Însă, deşi era în viaţă, nu mai prezenta nici un pericol. Dar nici vreun interes. Creierul lui, lipsit de prea multă vreme de oxigen, se transformase în mămăligă. Nici unul dintre paznici nu şi-a revenit, deşi unii erau mai tineri decât el, se pare că anoxia le-a venit de hac.

În restul Complexului, nimeni nu a fost rănit. Când s-au aprins luminile şi s-a reluat circulaţia oxigenului pe canale, toţi erau bine, chiar şi cei şase ucigaşi-violatori care erau încuiaţi în barăci. Finn a spus că era prea simplu să-i împuşti, nu meritau o moarte atât de uşoară, aşa că i-a luat el să-i judece cu echipa lui de luptă, pe post de juriu.

Au fost dezbrăcaţi, li s-au tăiat tendoanele de la glezne şi apoi au fost predaţi femeilor din Complex. Mi se face rău când îmi aduc aminte ce-au păţit după aceea, dar nu cred că au trecut printr-un supliciu la fel de lung şi dureros ca cel prin care a trecut Marie Lyons. Femeile sunt nişte fiinţe surprinzătoare — dulci, blânde, miloase, dar sălbăticia de care sunt în stare în anumite situaţii depăşeşte cu mult ura bărbaţilor.

Să vă spun câte ceva despre spionii trădători. Wyoh a fost hotărâtă să-i elimine, dar când am ajuns la ei, şi-a pierdut entuziasmul răzbunării. Mă aşteptam ca şi profesorul să fie de acord cu ea, dar el îşi scutură capul în semn de protest.

— Nu, dragă Wyoh, oricât aş fi de acord cu non-violenţa, există două lucruri pe care le poţi aplica unui inamic: să-l omori sau să ţi-l faci prieten. Calea de mijloc duce numai la necazuri pe viitor. Un om care şi-a trădat o dată prietenii o s-o mai facă, iar pe noi ne aşteaptă o perioadă lungă în care orice trădător poate fi extrem de periculos. Trebuie să moară. În public, pentru a fi şi altora un exemplu.