Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Ţi-am spus eu că bătăuşii ăştia trebuie să aibă femeile lor! Doar te-am avertizat!

— La dracu', răspunse ofiţerul Dragon. Ţi-am zis, cred, de o mie de ori că ăştia nu o să trimită nici o femeie în locurile astea. Problema este cum să scoatem basma curată toată povestea asta?

— Eşti tâmpit? Temnicerul-şef ştie deja.

— Totuşi, problema rămâne în picioare.

— La naiba, taci şi trimite-l aici pe următorul.

Încă de la începutul poveştii tragice şi în acelaşi timp mârşave, Wyoh ni s-a alăturat în atelier. Machiajul nu reuşea să-i ascundă paloarea din obraji, nu spunea nimic, dar vroia să stea lângă mine şi să mă ţină de mână.

Se termină şi interogatoriul, dar nu se ajunse la nici un rezultat. Ofiţerul Dragon şi Alvarez încă se mai certau. Alvarez vroia ca cei şase să fie executaţi imediat, iar faptul să fie făcut public (judecase raţional, dar nu era destul pentru ce avea el nevoie), iar ofiţerul îi tot dădea înainte cu muşamalizarea incidentului.

— Mike, zise profesorul, ascultă-i mai departe şi vezi ce pun la cale. Ce ziceţi Man, Wyoh? Idei?

Nu aveam nici una. Nu eram un revoluţionar rece şi viclean, fără sentimente, tot ce ştiam era că simţeam o mare nevoie de răzbunare, vroiam să-mi înfig călcâiul în feţele celor şase bestii.

— Nu ştiu. Ce o să facem, profesore?

— Să facem? Mai avem de ales? Suntem călare pe tigru şi-l ţinem de urechi. Mike, unde e Finn Nielsen? Găseşte-l, te rog.

— Sun chiar acum, răspunse Mike.

Îl găsi şi ne făcu legătura. Am auzit:

— … la metroul Sud. Amândouă gărzile au murit şi cam şase dintre oamenii noştri. Oameni necunoscuţi, nu camarazi ai noştri. S-a răspândit un zvon despre bătăuşii violenţi care violează şi ucid femeile din Complex. Adam, ar fi mai bine să vorbesc cu profesorul.

— Sunt aici, Finn, răspunse profesorul cu o voce puternică, încrezătoare. Acum vom acţiona. Trebuie. Închide, ia armele cu laser şi oameni antrenaţi cu ele, toţi oamenii pe care poţi să-i aduni.

— Da! E bine, Adam?

— Da, fă cum spune profesorul. Apoi sună din nou.

— Stai, Finn! am intervenit. Aici e Mannie. Vreau şi eu o armă.

— Dar nu ai făcut antrenament, Mannie.

— Dacă e laser, pot să-l folosesc!

— Mannie, îmi zise profesorul hotărât, taci din gură. Pierzi vremea de pomană, lasă-l pe Finn să se ducă. Adam, un mesaj pentru Mike. Spune-i: Planul de Urgenţă numărul patru.

Exemplul profesorului îmi spulberă nehotărârea. Uitasem că Finn nu trebuia să-l cunoască pe Mike decât sub numele de Adam Selene, uitasem totul în afară de mânia orbitoare.

— Finn a închis, profesore, zise Mike, iar eu am pregătit planul numărul patru de când a început totul. În clipa asta nu e nici un schimb de mesaje, în afară de materialul obişnuit care a fost afişat mai devreme. Vrei să-l întrerup?

— Nu, urmează planul patru. Să nu laşi să treacă nici o transmisie de pe Pământ care ar aduce vreo ştire şi nici dinspre Lună. Dacă vine totuşi vreun mesaj, opreşte-l şi consultă-ne.

Planul patru era un director de urgenţă al comunicaţiilor, care avea menirea de a cenzura ştirile de pe Terra, fără a trezi suspiciuni. Pentru asta Mike era pregătit să vorbească pe mai multe voci, scuzându-se că transmisia directă va suferi o întârziere — dar se vor putea transmite mesaje scrise.

— Program în acţiune, aprobă Mike.

— Bine. Mannie, fiule, calmează-te, vino-ţi în fire. Lasă-i pe alţii să lupte cu armele, e nevoie de tine aici, trebuie să ne mişcăm repede, să improvizăm ceva. Wyoh, închide telefonul şi anunţ-o pe camarada Cecilia să-i strângă pe toţi copiii din banda de Haimanale de pe coridoare. Copiii să se ducă acasă şi să rămână acolo, iar mamele lor să le îndemne şi pe alte mame să-şi ţină copiii acasă. Nu ştim cât va dura lupta şi nu vrem ca vreun puşti să păţească ceva.

— Chiar acum, profesore!

— Stai. După ce vorbeşti cu Sidris, du-te la stilyagi cu un mesaj. Vreau zarvă mare în biroul din oraş al Autorităţii — să intre, să distrugă locul respectiv, să facă zgomot, să ţipe — dar să nu fie rănit nimeni, dacă se poate. Planul 4-M. Decuplează Complexul, în afară de liniile tale.

— Profesore, i-am zis. Ce sens are nebunia asta?

— Mannie, Mannie! Asta e ZIUA CEA MARE! Mike, vestea despre viol şi crimă a ajuns în celelalte oraşe?

— Din câte am auzit, nu. Am ascultat din loc în loc, la întâmplare. Staţiile de metro sunt liniştite, în afara celor din Luna City. Tocmai a început lupta la staţia Vest. Vrei să auzi ceva?

— Nu acum. Mannie, du-te pe furiş până acolo şi uită-te. Stai pe-aproape de un telefon. Mike, începi tămbălăul în toate furnicarele, transmiţi veştile prin celule şi foloseşte-te de versiunea lui Finn, nu de adevăr. Bătăuşii violează şi ucid toate femeile din Complex — dacă vrei îţi dau eu detalii, dacă nu, inventează. Aha, poţi să le ordoni gărzilor de la celelalte staţii de metro să se întoarcă la barăci? Vreau luptă, dar n-are rost să ne trimitem oamenii împotriva unora mai bine înarmaţi. Poate că reuşim să evităm un măcel.

— Am să încerc.

M-am grăbit să ajung la staţia Vest. Coridoarele erau pline de oameni furioşi. Oraşul urla într-un fel pe care nu-l mai auzisem până acum şi, în timp ce traversam Şoseaua, am auzit strigăte şi zgomotul mulţimii care venea din direcţia Autorităţii, deşi cred că Wyoh nu avusese destul timp ca să ajungă la stilyagi să-i anunţe. Aşa şi era, ceea ce profesorul încercase să facă, se întâmplase spontan.

Staţia era plină şi m-am împins şi am dat din coate ca să văd ceea ce trebuia să ştiu sigur şi anume că gărzile de la paşapoarte fie muriseră, fie dispăruseră. Erau morţi, deci ştirea pe care o auzisem mai înainte era adevărată. Lângă ei mai erau trei lunari, morţi şi ei. Unul dintre ei era un copil, să fi avut vreo treisprezece ani şi murise agăţat de gâtul unui Dragon. Mai avea pe cap şepcuţa roşie cu simbolul libertăţii. Mi-am croit drum prin mulţime, spre un telefon public şi am raportat.

— Bine. Acum du-te înapoi, ia actele unuia din paznici. Vreau numele şi rangul. L-ai văzut pe Finn?

— Nu.

— Vezi că se îndreaptă spre tine, cu trei arme. Spune-mi unde e cabina din care suni, du-te, ia actele şi întoarce-te la telefon.

Dispăruse un cadavru, cineva îl târâse în altă parte. Bog ştie ce vroiau să facă cu el! Celălalt era mutilat bine, dar am reuşit să-i smulg lanţul cu medalion de identificare de la gât, înainte ca să-l ia şi pe el. Mi-am făcut loc înapoi la telefon şi am găsit o femeie în cabină.

— Doamnă, am spus, trebuie să dau un telefon urgent.

— Poftim, dar e stricat.

Perfect, Mike îl păstrase pentru mine. I-am dat profesorului numele paznicului.

— Bine, mi-a zis. L-ai văzut pe Finn? Are să te caute la cabina de unde suni.

— Nu… a, ba da. Acum l-am văzut.

— Bine, stai cu el. Mike, ai cumva o voce care să se potrivească cu numele Dragonului?

— Îmi pare rău, profesore, n-am.

— Nu-i nimic, fă-ţi una care să sune răguşit şi înspăimântat. Sunt şanse ca Ofiţerul Comandant să nu-l cunoască prea bine. Crezi că soldatul l-ar fi sunat pe Alvarez?

— Nu, cred că l-ar fi sunat pe Ofiţer. Alvarez dă ordinele prin el.

— Bun, atunci sună-l pe comandant. Raportează atacul, cere ajutor şi mori în mijlocul frazei. Fă în aşa fel încât să se audă sunete de luptă şi poate şi un strigăt de genul „Uite-l şi pe ticălosul ăsta!” chiar înainte să-ţi dai duhul. Te descurci, nu?