Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Mike îi sparse cifrul şi deduse momentele de schimbare a codurilor din joacă. Nu atacă codul până nu-i ceru profesorul s-o facă, pe el nu-l interesa aşa ceva.

Dar odată ce profesorul îi spuse să facă asta, Mike aborda serios problema mesajelor strict-secrete ale Temnicerului-şef. A luat-o de la zero. Până atunci, după fiecare transmisie, Mike ştergea mesajele. Dar, încet-încet, acumulă date pentru analiză — cât se poate de lent, pentru că Temnicerul-şef folosea sistemul ăsta numai atunci când era ceva urgent. Uneori, între aceste mesaje exista un interval de câte o săptămână. Apoi, Mike începu să culeagă semnificaţii pentru grupuri de litere, fiecăruia atribuindu-i câte o posibilitate. Un cod nu cedează în întregime dintr-o dată, poţi să cunoşti semnificaţia a nouăzeci şi nouă de grupuri dintr-un mesaj şi să ratezi ceea ce-i mai important, pentru că nu înţelegi că un grup înseamnă şi altceva decât GLOPS.

Totuşi utilizatorul are şi el o problemă: dacă, din greşeală, în loc de GLOPS i se transmite GLOPT, a încurcat-o. Orice metodă de comunicare are nevoie de redundanţă, altfel informaţia se poate pierde. Mike atacă tocmai această redundanţă cu răbdarea perfectă a unei maşini lucide.

Computerul a descifrat cea mai mare parte din codul Temnicerului-şef imediat ce a fost proiectat. Acum Temnicerul-şef transmitea mai multă corespondenţă decât în trecut, centrată pe un singur subiect (ceea ce ne era de folos) — securitatea şi activitatea subversivă.

Aha, îl făcusem pe Mort să se agite, striga după ajutor.

Raportă că acţiunile subversive mergeau înainte, în ciuda celor două coloane de trupe ale Dragonilor Păcii şi ceru trupe mai multe pentru a putea plasa paznici în punctele cheie ale fiecărui oraş.

Autoritatea îi răspunse că era ridicol ceea ce cerea, nu-şi mai permitea să mai trimită trupe — care oricum aveau altceva de făcut pe Pământ — şi ar fi mai bine să termine cu astfel de cereri. Dacă vroia mai mulţi paznici, să recruteze dintre deportaţi, pentru că oamenii lui erau pierduţi pentru totdeauna dacă începeau să li se schimbe funcţiile interne. Creşterea cheltuielilor administrative trebuia suportată de Lună, nu i se va permite nimic în plus faţă de bugetul alocat de Pământ pentru Lună. I se comandă să raporteze ce măsuri a luat pentru a satisface cotele de cereale stabilite în actul cu numărul cutare.

Temnicerul-şef spuse că, dacă nu i se îndeplinesc cererile, extrem de modeste, de personal de securitate antrenat — repet, nu condamnaţi neantrenaţi care nu sunt buni de nimic şi nu faci nici o scofală cu ei — atunci el se spală pe mâini de asigurarea ordinii civile şi cu atât mai mult de cotele necesare Pământului.

Mesajul de răspuns întreba batjocoritor ce importanţă are dacă deportaţii se hotărăsc să se revolte în găurile lor? Dacă asta îi dă insomnii, de ce nu s-a gândit să le oprească energia, metodă folosită cu succes în 1996 şi 2021?

Schimburile de mesaje ne-au făcut să ne revizuim calendarul, să accelerăm anumite procese, să încetinim altele. Aşa cum pregăteşti cina ca să iasă bine, o revoluţie trebuie gătită perfect. Stu avea nevoie de timp pe Pământ. Noi, aici, aveam nevoie de proiectile, de rachete mici telecomandate şi de circuite asociate, necesare pentru aruncarea pietrelor. Oţelul era o problemă — să cumperi materia primă, să-l obţii, să-l transporţi prin labirintul tunelelor până la locul noii catapulte. Trebuia să mărim partidul, să ajungem până la litera K la celule — cam patruzeci de mii — eşaloanele cele mai de jos trebuiau alese în special pentru spiritul lor războinic mai degrabă decât pentru aptitudinile pe care le avusesem în vedere la început. Aveam nevoie de arme împotriva trupelor debarcate. Trebuia să deplasăm radarele lui Mike, fără ajutorul lor era orb. (Mike nu putea fi mutat, părţile care îl constituiau erau răspândite peste tot în Lună. Dar deasupra părţilor lui centrale, aflate în Complex, avea o mie de metri de stâncă, era înconjurat de oţel blindat elastic. Autoritatea se gândise că cineva, cândva, va încerca să arunce nişte bombe-H asupra sediului central.

Trebuia să facem toate chestiile astea şi să avem grijă ca mâncarea să nu dea în foc. Era nevoie de chibzuinţă şi atenţie.

Aşa că am încetat să-l mai enervăm pe Temnicerul-şef şi am încercat să ne ocupăm ca prioritate principală de altele. Simon Jester. şi-a luat vacanţă. Am lansat zvonul că şepcile libertăţii nu mai erau la modă, dar le-am păstrat. Am încetat să mai provocăm incidente cu Dragonii — ceea ce nu a dus la desfiinţarea lor, dar le-a mai redus numărul.

În ciuda eforturilor pe care le făceam de a-l linişti pe Mort, se întâmplă ceva care ne sperie pe noi. Temnicerul-şef nu primise nici un mesaj (noi, cel puţin, n-am interceptat nici unul) care să-i aprobe cererea de trupe suplimentare, dar el începuse să scoată oamenii din Complex. Lucrătorii civili care locuiau acolo au fost nevoiţi să-şi caute găuri de închiriat în L-City. Autoritatea s-a apucat să facă forări de testare şi explorări de rezonanţă într-un cubic de lângă L-City, care ar fi putut fi transformat într-un furnicar.

Ce însemna asta? Că Autoritatea pregătea deportarea unui număr neobişnuit de mare de prizonieri? Oricum era clar că spaţiul din Complex va fi folosit în alte scopuri decât pentru cazare. Dar Mike ne zise:

— De ce vă amăgiţi singuri? Temnicerul-şef va primi trupele de care vorbea în mesaje. Spaţiul acela a fost degajat pentru barăcile lor. Dacă ar fi fost vorba de altceva, ar fi trebuit să aud şi eu.

— Dar, Mike, de Ce nu ai auzit, dacă e vorba de trupe? Ai descifrat destul de mult din codul Temnicerului-şef, nu?

— Nu destul de mult, ci l-am decodificat total. Dar ultimele două nave au transportat persoane importante din cadrul Autorităţii şi nu ştiu ce-au vorbit la telefon.

Am plănuit cum să acoperim posibilitatea de-a avea de înfruntat zece coloane suplimentare, asta fiind cifra estimată de Mike. Atât de mulţi oameni puteau locui în cubicul nou eliberat. Cu ajutorul lui Mike, ne puteam descurca şi cu grămada asta de indivizi, dar acest lucru ar fi dus la o mulţime de morţi şi nu la lovitura de stat pe care şi-o imaginase profesorul.

Ne-am mărit eforturile de a accelera şi alţi factori.

Când, brusc, ne-am trezit obligaţi…

O chema Marie Lyons, nu avea mai mult de optsprezece ani şi se născuse pe Lună. Mama ei fusese exilată în Trupele Păcii, în '56. Tatăl nu era înregistrat nicăieri. Părea să fi fost o fiinţă care nu făcuse nimănui nici un rău. Lucra ca funcţionară la controlul proviziilor, în departamentul de transporturi şi locuia în Complex.

Poate că ura Autoritatea şi-i plăcea să-i tachineze pe Dragonii Păcii sau poate că totul a început ca o tranzacţie comercială pentru o partidă de sex, făcută cu sânge rece de parcă ar fi fost vorba de altcineva, într-o speluncă din spatele nişei unui automat. De unde să ştim ce a fost? Erau şase Dragoni acolo. Nu s-au mulţumit doar s-o violeze (dacă a fost viol), ci au supus-o şi perversiunilor şi apoi, plictisiţi, au ucis-o. În loc să şteargă urmele, au lăsat-o acolo. A fost găsită de o femeie din serviciul civil. N-apucase să se răcească. A ţipat. Ultimul ei ţipăt.

Imediat am aflat şi noi de chestia asta. Mike ne-a chemat pe toţi trei, în timp ce Alvarez şi Ofiţerul Comandant al Dragonilor Păcii făceau cercetări în biroul şefului spionilor. N-au întâmpinat probleme în prinderea făptaşilor. Acum îi chestionau pe rând pe fiecare şi se certau între interogatorii. La un moment dat, l-am auzit pe Alvarez zicând: