Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Toate obiceiurile noastre funcţionează la fel. Dacă eşti pe câmp şi un tip are nevoie de aer, îi împrumuţi o butelie şi nu-i ceri nici un ban. Dar când vă întoarceţi amândoi în zona presurizată şi nu-ţi plăteşte, nimeni nu te va condamna dacă îl elimini fără să-l mai tragi la judecată. Trebuie să plătească, aerul e aproape la fel de sfânt ca şi femeile. Dacă intri la pocher cu un individ nou, miza e pe aer, nu pe mâncare. Poate munci sau poate muri de foame. Dacă elimini un tip din vina ta, să zicem, trebuie să-i plăteşti datoriile şi să-i întreţii copiii, altfel oamenii o să-ţi întoarcă spatele, nimeni n-o să-ţi mai vorbească, nimeni n-o să mai cumpere de la tine, nimeni n-o să-ţi mai vândă nimic. Devii un paria.

— Mannie, vrei să spui că pot să omor un om şi să-mi aranjez problema cu bani?

— O, nu, deloc. Vreau să spun că eliminarea nu este împotriva unor legi. Nu există legi, decât cele făcute de Temnicerul-şef, iar lui nu-i pasă ce-i face un lunar altuia. Noi gândim aşa: dacă un om e ucis, fie şi-a meritat moartea şi o ştiu toţi — ăsta e cazul obişnuit — fie a murit nevinovat şi-atunci prietenii lui vor avea grijă ca vinovatul să fie eliminat. În ambele cazuri nu e nici o problemă. Nu vor mai fi eliminări în plus. Nici dueluri; nu vezi des dueluri pe-aici.

— „Prietenii lui vor avea grijă… ”. Mannie, să zicem că tinerii ăia ar fi mers până la capăt? Eu nu am prieteni aici, nu cunosc pe nimeni.

— Tocmai ăsta a fost motivul pentru care am acceptat să judec cazul, deşi mă îndoiesc că puştii ar fi făcut-o, nu şi-ar fi asumat riscul. Eliminarea unui turist ar strica reputaţia oraşului.

— Se întâmplă des?

— Nu-mi amintesc să se fi întâmplat până acum. Bineînţeles, povestea asta ar fi fost făcută să pară un accident. Luna este locul cel mai potrivit pentru asta. Se spune că dacă un nou venit trăieşte aici un an, va trăi veşnic. Dar nimeni nu-i vinde asigurări din primul an.

M-am uitat în sus, la ceas.

— Stu, ai mâncat ceva?

— Nu, tocmai aveam de gând să mergem la hotelul meu, Hanul Orleans. Au mâncare bună.

Mi-am reprimat un fior — am mâncat o dată acolo.

— N-ai vrea mai bine să mergem la mine acasă, să-mi cunoşti familia? La ora asta cred că avem supă.

— Nu deranjez?

— Nu. Stai o clipă să dau un telefon.

Mami zisei.

— Manuel! Îmi pare bine, dragule! Capsula a venit de câteva ore. Mă gândeam că nu mai vii în seara asta.

— Am băut ca un nebun cu nişte băieţi răi. Vin acasă dacă mai nimeresc drumul. Vezi că vin cu cel mai rău dintre ei.

— Bine, dragule. Cina e gata în douăzeci de minute, încearcă să nu întârziaţi.

— Nu vrei să ştii dacă musafirul e bărbat sau femeie?

— Din câte te cunosc, presupun că e femeie. O să-mi dau seama când o să apară cu tine.

— Chiar că mă cunoşti, Mami. Spune-le fetelor să arate bine, nu vreau ca oaspetele să le eclipseze pe toate.

— Nu întârziaţi, pierdeţi cina. Pa, dragule. Te iubesc.

— Şi eu te iubesc, Mami.

Am mai aşteptat un pic şi apoi am tastat MYCROFTXXX.

— Mike, vreau să cauţi un nume. Un nume de pe Pământ, pasager pe nava Popov: Stuart Rene LaJoie. Stuart cu un singur U, iar numele poate fi afişat ori la L, ori la J.

Au trecut doar câteva secunde, timp în care Mike îl găsi pe Stu în toate publicaţiile importante de pe Terra: Who's Who, Dun #amp# Bradstreet, Almanahul Gotha, Times din Londra, după ce parcurse toate fişierele. Expatriat francez, regalist, bogat, încă şase nume pe lângă cele pe care le folosea curent, trei licenţe, printre care una în Drept luată la Sorbona, descendenţă nobiliară atât în Franţa cât şi în Scoţia, divorţat, fără copii, ex-soţia, Onorabila Pamela-Cutare-Sânge-Albastru. Era genul de pământean care n-ar sta de vorbă cu un lunar cu strămoşi condamnaţi, ceea ce nu era cazul lui Stu, care vorbea cu oricine.

L-am ascultat pe Mike cam două minute, apoi l-am rugat să pregătească un dosar cu toate referinţele pe care le avea.

— Mike, el s-ar putea să fie porumbelul nostru.

— S-ar putea, Man.

— Trebuie să fug acum, pa.

M-am întors gânditor la oaspetele meu. Aproape cu un an în urmă, într-o cameră de hotel, la o discuţie la un pahar de băutură, Mike ne promisese o şansă din şapte dacă îndeplineam anumite condiţii. Una dintre ele, foarte importantă, era un ajutor de pe Terra.

În ciuda aruncatului cu pietre, Mike ştia — toţi ştiam — că Pământul atât de mare, cu unsprezece miliarde de oameni şi cu resurse nelimitate, nu putea fi înfrânt de trei milioane de oameni „care nu au nimic, chiar dacă noi eram mai sus şi puteam foarte bine arunca cu pietre în ei.

Mike făcuse paralele între situaţia noastră şi cele din secolul al XVIII-lea, când se revoltaseră coloniile americane ale Marii Britanii şi secolul al XX-lea, când se eliberaseră multe colonii ale unor imperii; el subliniase ideea că nici o colonie nu îşi câştigase independenţa prin forţă brută. Nu, în fiecare caz, statul imperial avea un punct vulnerabil, obosise şi cedase, fără să-şi folosească întreaga putere.

Luni de zile am fost destul de puternici, asta ne-am şi dorit, ca să învingem corpul de gardă al Temnicerului-şef. Dacă va fi gata catapulta noastră, nu vom mai fi atât de neajutoraţi. Şi, de-acum încolo, putea să intre în funcţiune în orice clipă. Dar aveam nevoie de un climat favorabil pe Terra, iar ca să-l obţinem aveam nevoie de un ajutor de pe Pământ.

Profesorul nu crezuse că va fi greu, dar s-a dovedit că era o chestie extrem de dificilă. Prietenii lui de pe Pământ muriseră sau erau cu un picior în groapă, iar eu ştiam prea puţini profesori pe care să mă bazez. Am făcut o cercetare în jos, în celule:

— Ce persoane importante cunoaşteţi pe Pământ?

Am primi acelaşi răspuns, ca un ecou:

— Glumiţi?

Nimeni nu ştia pe careva.

Profesorul urmărea listele de pasageri ale navelor care veneau pe Lună, încercând să-şi imagineze un contact. Citise copiile care se făceau pe Lună ale ziarelor de pe Pământ, căutând personalităţi la care ar putea ajunge. Eu nu încercasem, cei pe care-i cunoscusem eu, puţini la număr, nu erau personalităţi.

Profesorul nu îl alesese pe Stu de pe lista de pasageri a navei Popov, pentru că nu-l întâlnise. Nu ştiam dacă Stu era atât de excentric pe cât îl arăta cartea lui de vizită. Dar era singurul pământean cu care băusem vreodată pe Lună, părea un tip inteligent, iar raportul lui Mike îmi arăta că flerul meu nu mă înşelase. Era un tip destul de important în lumea lui. Aşa că l-am luat la mine acasă, să văd ce părere îşi va face familia despre el.

A început bine. Mami i-a zâmbit şi i-a întins mâna. El o luă şi se înclină atât de adânc, încât aş fi jurat că i-ar fi sărutat-o dacă nu l-aş fi avertizat mai înainte despre femei. Mami chicotea când îl conduse la masă.

În aprilie şi mai '76 am muncit din greu şi am încercat din toate puterile să-i stârnesc pe lunari împotriva Temnicerului-şef, să-l întărâte şi să-l facă să treacă la represalii sângeroase. Din păcate, Mort Nesuferitul nu era un tip rău, n-ai fi avut de ce să-l urăşti dacă n-ar fi fost reprezentantul Autorităţii. Trebuia să-l speriem, ca să-l determinăm să acţioneze. Lunarul obişnuit îl dispreţuia pe Temnicerul-şef, conform tradiţiei, dar nu era plămădit din aluatul din care se fac revoluţionarii. Nu avea vlagă, nu putea fi scos din ale lui. Bere, femei, pariuri şi muncă. Singurul lucru care făcea ca Revoluţia să nu moară de anemie era acela că Dragonii Păcii aveau un talent fantastic în a-şi face duşmani.