Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Uitaţi care e situaţia, camarazi. Vă las cifrele, verificaţi-le.

Apoi m-am întâlnit separat cu un camarad chinez, inginer de meserie, care îţi transforma orice obiect aşa cum doreai. L-am întrebat dacă a văzut vreodată o armă cu laser destul de mică încât s-o poţi căra ca pe o puşcă. Nu văzuse. I-am spus că sistemul paşapoartelor face dificilă contrabanda, iar el mi-a zis că n-ar trebui să fie prea greu cu bijuteriile — şi-o să vină în Luna City săptămâna viitoare ca să-şi viziteze vărul. I-am mai spus că unchiul Adam va fi tare încântat să aibă veşti de la el.

Ce să mai lungesc vorba, a fost o călătorie cu folos. La întoarcere m-am oprit în Novylen ca să verific un „Foreman”, model mai vechi, cu bandă perforată, pe care-l reparasem mai înainte. Apoi m-am dus să mănânc ceva şi m-am întâlnit cu tatăl meu. Suntem prieteni, dar nu pot spune că ne prăpădim unul de dorul celuilalt. Pot trece câţiva ani fără să ne vedem. Am vorbit, cât am mâncat un sandwich şi am băut o bere, iar când m-am ridicat să plec, mi-a spus:

— Mi-a făcut plăcere să te văd, Mannie. Luna liberă!

I-am răspuns la fel, eram prea uimit ca să mai mă gândesc la un alt răspuns. Bătrânul meu nu făcea politică şi era atât de sceptic când venea vorba de politică, încât dacă ar fi făcut afirmaţia asta în public, ar fi creat senzaţie.

Am ajuns în L-City înveselit şi nu prea obosit, pentru că dormisem de la Torricelli încoace. Am luat-o pe drumul de centură de la staţia Sud, apoi am coborât şi am luat-o pe Aleea de Jos, evitând aglomeraţia de pe Şoseaua principală, şi m-am dus spre casă. Când am trecut pe lângă tribunalul judecătorului Brody, m-am gândit să intru să-l salut. Brody mi-e prieten vechi şi amândoi am avut parte de câte o amputare. După ce şi-a pierdut un picior, s-a retras ca judecător şi-a avut succes. Nu exista pe vremea aia în L-City alt judecător, în afară de Brody, care să nu fi avut şi alte afaceri pe lângă funcţia de la tribunal, măcar acolo o contabilitate sau vânzarea de asigurări.

Dacă doi oameni veneau cu o plângere la Brody şi el nu-i putea convinge că judecata lui e corectă, le dădea onorariul înapoi, iar dacă se luptau, le arbitra duelul fără să pretindă nimic, încercând totuşi să-i convingă să nu folosească cuţitele până la declararea luptei.

Nu era în tribunal când am venit eu, dar avea toca pe birou, semn că era prin zonă. Am dat să plec, când am fost oprit de un grup care intra. Erau nişte stilyagi. Era şi o fată cu ei şi un bărbat mai în vârstă pe care-l împingeau de colo-colo. Era răvăşit, iar hainele aveau ceva special, care îl dădea de gol că e turist.

Şi pe atunci erau turişti. Nu mulţi, dar erau câţiva care veneau de pe Pământ, stăteau la un hotel o săptămână şi se întorceau cu aceeaşi navă sau o aşteptau pe următoarea. Cei mai mulţi se distrau la cazinouri, după ce vizitaseră în prima zi toate locurile mai interesante şi făcuseră o plimbare prostească ieşind la suprafaţă, plimbare nelipsită pentru orice turist care vine pe Lună. Majoritatea lunarilor nu-i bagă în seamă şi le trec cu vederea ciudăţeniile.

Băiatul cel mai mare, de vreo optsprezece ani, probabil şeful lor, îmi zise:

— Unde e judecătorul?

— Nu ştiu. Văd că nu e aici.

Îşi muşcă buzele, părând încurcat.

— Ce se întâmplă? i-am zis.

— O să-l eliminăm pe individul ăsta, îmi zise sobru. Dar vrem să ne confirme judecătorul decizia.

— Căutaţi-l prin cârciumile din împrejurimi. Cred că-l găsiţi voi.

Un băiat cam de paisprezece ani îmi zise:

— Nu sunteţi dumneavoastră gospodin O'Kelly?

— Ba da.

— De ce să nu-l judecaţi dumneavoastră?

Cel mare parcă se linişti.

— Ce ziceţi gospodin, vreţi?

Am ezitat. Sigur, fusesem judecător uneori, cine n-a fost? Dar nu prea mă încânta responsabilitatea asta. Şi totuşi, mă deranja să-i aud pe copiii ăştia vorbind despre eliminarea unui turist. Chestia asta n-ar fi dat bine.

M-am hotărât să intru în joc. Dacă-i bal, bal să fie. I-am zis turistului:

— Mă acceptaţi ca judecător?

Păru surprins.

— Am de ales?

— Bineînţeles, i-am spus calm. Nu vă aşteptaţi să vă ascult dacă nu-mi acceptaţi judecata. Eu nu vă forţez, e viaţa dumneavoastră, nu a mea.

Iar păru surprins, dar nu era speriat.

— Aţi spus viaţa mea?

— Da. Se pare că tinerii ăştia vor să vă elimine. Poate vreţi mai bine să-l aşteptaţi pe judecătorul Brody. Nu ezită, zâmbi şi spuse:

— Vă accept ca judecător, domnule.

— Cum doriţi.

M-am uitat la băiatul cel mare.

— Care sunt părţile care intră în conflict? Doar tu şi prietena ta?

— O, nu domnule judecător, toţi suntem implicaţi.

— Toţi vreţi să fiu judecător?

Dădură din cap, nimeni nu zise nu. Şeful lor se întoarse spre fată şi spuse:

— Zi clar, Tish. Îl accepţi pe O'Kelly ca judecător?

— Poftim? O, da, desigur.

Era o fată micuţă, cam ştearsă, drăguţă, dar fără nici o strălucire, bine făcută, să tot fi avut vreo paisprezece ani. Genul de târfuliţă, ceea ce va şi ajunge, probabil. Genul de fată care preferă să fie regină peste o şleahtă de stilyagi, decât să aibă o căsnicie solidă. Nu-i condamn pe stilyagi, vânează pe coridoare femei, pentru că nu sunt destule. Muncesc toată ziua şi când se întorc acasă nu găsesc pe nimeni.

— Bine, curtea a fost acceptată şi văd că toată lumea este hotărâtă să-mi accepte verdictul. Hai să stabilim şi taxa. Cât puteţi da, băieţi? Vă rog să înţelegeţi că nu pot să judec pe gratis un caz de eliminare. Ori plătiţi, ori îl fac scăpat.

Şeful lor clipi din ochi, apoi îi adună pe ceilalţi ca să se sfătuiască. Apoi, se întoarse şi zise:

— Nu avem prea mult. Vreţi să-l judecaţi pentru cinci dolari Hong Kong de fiecare?

Ei erau şase.

— Ei, nu. Nu puteţi cere unui tribunal să judece o eliminare la banii ăştia.

Se sfătuiră din nou.

— Cincizeci de dolari. E bine, domnule judecător?

— Şaizeci. Zece de căciulă. Şi încă zece de la tine, Tish.

Păru surprinsă şi făcu pe indignata.

— Haide, haide! am zis. Tanstaafl.

Clipi şi se căută în geantă. Avea bani, era genul de fată care are bani la ea întotdeauna.

Am adunat cei şaptezeci de dolari, i-am pus pe birou şi m-am adresat turistului:

— Puteţi să daţi tot atât?

— Poftim?

— Tinerii plătesc şaptezeci de dolari Hong Kong pentru acest caz de judecată. Dumneavoastră trebuie să plătiţi tot atât. Dacă nu puteţi, arătaţi-mi portofelul drept dovadă şi-mi daţi banii mai târziu. Asta e obligaţia dumneavoastră. Scăpaţi ieftin, am adăugat, pentru un caz capital. Dar copiii ăştia nu pot să dea mai mult, aşa că aţi făcut o afacere bună.

— Înţeleg. Cred că înţeleg.

Plăti şi el cei şaptezeci de dolari.

— Mulţumesc, am spus. Şi acum ambele părţi vor un juriu?

Ochii fetei se însufleţiră.

— Sigur! Dacă tot o facem, hai s-o facem ca lumea!

— În condiţiile astea am nevoie de juriu, zise şi pământeanul.

— Îl veţi avea, l-am asigurat. Doriţi un consilier?

— Ei, cred că am nevoie de un avocat.

— Eu am zis consilier, nu avocat. Aici nu există avocaţi.

Păru încântat fără motiv.

— Presupun că un consilier, dacă-mi aleg unul, va avea, hm, aceeaşi calitate neoficială ca şi restul procedurii?

— Poate da, poate nu. Doar eu sunt judecător neoficial, asta e tot. Mulţumiţi-vă cu asta.