Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Din ziua în care a apărut, în întreaga Lună Simon nu s-a mai oprit. Curând a început să aibă ajutoare voluntare şi necunoscute, versurile şi desenele lui, atât de simple pentru oricine, au apărut în mai multe locuri decât îşi plănuise. Această zonă de acţiune mai largă se datora probabil călătorilor. Au apărut şi în interiorul Complexului, dar asta nu mai venea de la noi. Niciodată nu recrutam personal civil din cadrul Complexului.

După vreo trei zile, a apărut o poezioară foarte dură, care vorbea despre grăsimea Temnicerului-şef, rod al obiceiurilor lui dezgustătoare. Apoi, această poezioară a apărut pe etichete lipite cu clei, undeva foarte sus, de unde nu le puteai atinge şi avea un desen puţin schimbat din care îl recunoşteai cu uşurinţă pe Mort Nesuferitul. Nu le-am făcut noi, nu le-am lipit noi. Dar au apărut în L-City, în Novylen, în Hong Kong, erau lipite peste tot, pe telefoanele publice, pe stâlpii din coridoare, pe ecluzele de presiune, pe şinele rampelor, peste tot unde se putea lipi ceva. L-am pus pe Mike să-mi facă o numărătoare simplă şi mi-a raportat că numai în L-City erau peste şaptezeci de mii de asemenea etichete.

Nu ştiam nici o tipografie din L-City care să se bage într-o afacere atât de riscantă sau să fie echipată cu tot necesarul pentru aşa ceva. Mă întrebam dacă nu mai exista vreo altă organizaţie revoluţionară.

Versurile lui Simon aveau un succes atât de mare, încât el pătrundea peste tot ca un strigoi, şi n-au fost lăsaţi deoparte nici Temnicerul-şef şi nici şeful securităţii. „Dragă Morty Nesuferitule”, scria într-o scrisoare, „te rog să fii atent mâine de la miezul nopţii la patru dimineaţa. Dragoste şi sărutări, Simon”, cu un desen cu coarne şi un rânjet diavolesc. Cu aceeaşi poştă primi şi Alvarez o scrisoare: „Dragă Mutră buboasă, dacă Temnicerul-şef o să-şi rupă piciorul mâine seară, va fi numai vina ta. Cu loialitate, conştiinţa ta, Simon” — şi din nou cu coarne şi acelaşi rânjet malefic.

Nu pregătisem nimic deosebit, vroiam numai ca Mort şi Alvarez să-şi piardă somnul lor fără griji — şi am reuşit. La fel se întâmplă şi cu corpul de gardă, care începuse să sufere de insomnie acută. Mike a făcut primul pas, cel mai important de altfel, l-a sunat pe Temnicerul-şef la anumite intervale, între miezul nopţii şi patru dimineaţa, la un număr neînregistrat public, cunoscut doar de personalul lui. Sunând în acelaşi timp la membrii personalului şi făcându-le legătura cu Mort, Mike nu numai că a creat confuzie, dar l-a făcut pe Temnicerul-şef să se înfurie pe asistenţii lui, refuzând să le creadă nevinovăţia.

Am avut o baftă neaşteptată, Temnicerul-şef era atât de enervat, încât a călcat greşit şi şi-a scrântit o gleznă. Era cât pe ce să-şi rupă un picior. Numai unui nou venit i se poate întâmpla o chestie de-asta când e pe rampă. Alvarez era acolo când s-a petrecut accidentul, iar previziunea lui Simon se adeverise.

În acelaşi fel, s-au mai creat nişte bătăi de cap care le-au dat autorităţilor insomnii. Într-o noapte s-a zvonit că a fost minată catapulta Autorităţii şi că va sări în aer. O sută opt oameni nu pot verifica catapulta de o sută de kilometri în câteva ore, mai ales când cei din detaşamentele Dragonii Păcii nu sunt obişnuiţi cu munca în costumele de presiune. Nu le plăcea meseria pe care erau nevoiţi să o facă. Au fost treziţi la miezul nopţii, pe un soare ucigător, au stat afară mai mult decât trebuia, s-au accidentat şi erau atât de furioşi, încât nu mai lipsea mult şi se isca cea mai mare revoltă din istoria regimentului. Un incident i-a demoralizat complet. A murit un sergent. A căzut sau a fost împins? Accident sau crimă?

Alarmele de la miezul nopţii i-au făcut pe Dragonii Păcii de la controlul paşapoartelor să fie mai somnoroşi, mai nervoşi, ducând la frecvente ciocniri cu lunarii şi la accentuarea sentimentului de ură reciprocă. Simon a profitat de situaţia creată şi a crescut presiunea.

Versurile lui Adam Selene erau literare, de calitate. După ce le scria, i le arăta profesorului, şi îi accepta judecata literară (bună, cred) fără supărare. Ritmul şi rima lui Mike erau fără cusur, era şi normal, doar era un computer cu toată limba engleză înregistrată în memorie şi nu-i lua mai mult de câteva microsecunde pentru a găsi cuvântul cel mai potrivit. Partea lui slabă era autocritica, dar se îmbunătăţi rapid sub îndrumarea severă şi pedagogică a profesorului.

Semnătura lui Adam Selene a apărut pentru prima dată în paginile unei reviste serioase, Luciu de Lună, sub un poem sumbru intitulat „Acasă”. Erau gândurile unui bătrân deportat aflat pe patul morţii, care a descoperit, înainte să părăsească definitiv Luna, că asta era casa lui iubită. Limbajul era simplu, cu rime naturale, singurul element subversiv era la final, în concluzia muribundului că, oricât de mulţi temniceri-şefi îndurase în viaţa lui, preţul nu fusese prea mare.

Mă îndoiesc că redactorii de la Luciu de Lună au stat să judece prea îndeaproape poemul. Au văzut că era bun, l-au publicat.

. Alvarez era înnebunit. A întors biroul redacţiei cu fundul în sus, căutând un fir care să-l ducă la Adam Selene. Poezia apăruse de două săptămâni, când a observat-o Alvarez. Ne gândeam că poate nu mai vede semnătura şi ne speriasem. Vroiam să o vadă. Şi a văzut-o. Ne-am bucurat de reacţia pe care a avut-o când a dat peste ea. Din proprie iniţiativă sau la sugestia cuiva, nu mai contează.

Redactorii revistei nu l-au putut ajuta pe şeful turnătorilor. I-au spus adevărul: poemul venise prin poştă. Mai aveau plicul? Da, sigur… ne pare rău, plicurile nu se mai păstrează. După un timp, Alvarez plecă, însoţit de patru Dragoni pe care-i luase după el pentru siguranţa personală.

Sper că i-a făcut plăcere să citească foaia de hârtie cu poezia. Era o foaie din articolele de papetărie de afaceri ale lui Adam Selene.

SELENE ASSOCIATES

LUNA CITY

Investiţii

Biroul Preşedintelui

Domul vechi

Şi dedesubt era tipărită poezia „Acasă”, de Adam Selene.

Amprentele fuseseră adăugate pe scrisoare după ce trecuse pe la noi. A fost tipărită cu un Electrostator Underwood de birou, modelul cel mai obişnuit de pe Lună. Chiar şi aşa, maşinile care foloseau modelul ăsta nu erau prea multe. Un detectiv ştiinţific, dacă ar fi făcut cercetări, ar fi găsit maşina în biroul din Luna City al Autorităţii Lunare. De fapt, maşinile, pentru că în biroul respectiv erau şase maşini şi le folosisem pe toate prin rotaţie, cinci cuvinte la una, cinci cuvinte la alta şi tot aşa. Am muncit ceva timp, n-am dormit câteva ore bune, eu şi Wyoh am riscat enorm, deşi Mike stătea de şase, asculta la fiecare telefon, gata să ne avertizeze la o adică. Am făcut treabă bună atunci, dar n-am mai apelat niciodată la metoda asta.

Alvarez nu era un detectiv ştiinţific.

La începutul anului 2076 aveam multe de făcut. Nu puteam să-mi neglijez clienţii. Munca de partid îmi mânca şi o groază de timp, deşi tot ce făceam, făceam numai prin delegaţi. Dar erau atât de multe de făcut, încât nu mai aveai timp de nimic. Era nevoie de decizii importante, iar mesajele circulau în jos şi în sus într-un ritm ameţitor. Mi-am făcut un program de antrenament dur, cu ore de exerciţii grele, purtam zilnic greutăţi. Totuşi, n-am putut să-mi aranjez o permisie pentru folosirea centrifugei de la Complex, cea pe care o foloseau oamenii de ştiinţă de pe Pământ ca să-şi prelungească timpul de şedere pe Lună. Deşi o folosisem înainte, de data asta nu-i puteam avertiza că trebuia să fiu în formă pentru o călătorie pe Pământ.