Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Salonul Bon Ton era un fel de radio şanţ, femeile aflau veştile mai repede decât Cotidianul lunar. Am sfătuit-o pe Wyoh să-i raporteze lui Mike în fiecare seară şi să nu încerce să-i facă un rezumat, ci să-i spună toate veştile aşa cum le auzea, pentru că nu avea de unde să ştie ceea ce era important pentru Mike, care asocia fiecare informaţie primită cu alte o mie de informaţii.

Salonul de frumuseţe era şi un loc de lansare al zvonurilor. La început, partidul a mers mai încet, dar apoi rapid, odată ce puterile celor trei inteligenţe începură să dea roade şi totodată pentru că Dragonii Păcii erau mai răi decât vechile gărzi. Când a crescut numărul membrilor şi partidul a devenit mai puternic, am mărit viteza agitprop-ului [40] Prescurtarea pentru Agitaţie şi Propagandă, uzuală în Uniunea Sovietică (în 1. rusă în text). , a zvonurilor de propagandă, am început să lansăm activităţi subversive, acte provocatoare şi sabotaje. De agitprop se ocupa Finn Nielsen când era ceva mai uşor, dar mai avea ca sarcină şi treaba periculoasă a continuării, acoperirii şi mascării activităţii în vechea luptă ilegală, a spionilor. Acum, o mare parte din agitprop a fost preluat de Sidris.

Asta presupunea în mare parte distribuirea manifestelor. Sidris nu avea nici un fel de literatură subversivă în magazinul ei, nu exista nici la noi acasă, nici la hotel unde stătea profesorul. Distribuirea o făceau copiii, care încă nu ştiau să citească.

Sidris muncea toată ziua aranjându-le pe cucoane la păr, făcând tot felul de chestii ce ţin de un salon de frumuseţe: cosmetică, manichiură, pedichiură şi altele. Într-o seară, în perioada în care era foarte ocupată, ne plimbam braţ la braţ pe Şoseaua subterană şi am zărit o faţă ce-mi era cunoscută — o fetiţă slabă, cu oase proeminente, cu păr roşu ca morcovul. Avea cam doisprezece ani, vârsta la care o fată capătă forme de femeie, fără să fie conştientă de ea însăşi. O cunoşteam, ştiam sigur, dar când şi unde o întâlnisem nu-mi dădeam seama.

— Psst, păpuşico, am spus. Uită-te la fetişcana asta din faţă. Păr portocaliu, slăbuţă.

Sidris se uită la ea.

— Dragule, ştiu că eşti cam ciudat la gusturi, dar e încă un băieţoi.

— Las-o baltă. Cine e?

— Bog ştie! Să-i pun piedică?

Dintr-o dată, mi-am adus aminte de unde o ştiu. Şi mi-am dorit ca Wyoh să fie cu mine, dar noi doi nu ieşeam niciodată împreună în public. Roşcata asta slăbănoagă fusese la şedinţa în care îşi pierduse viaţa Shorty. Stătea pe jos, sprijinită de zid, asculta cu ochii larg deschişi, serioasă, şi aplauda cu putere. Apoi am văzut-o la sfârşit, în zbor liber, încovrigată ca o minge în aer, lovind o jachetă galbenă în genunchi. Era individul căruia, mai târziu, i-am rupt eu falca.

Wyoh şi cu mine eram în viaţă datorită copilei ăsteia, care se mişcase repede şi la momentul potrivit.

— Să nu te iei de ea, i-am zis lui Sidris. Dar nu vreau s-o pierdem din ochi. Mi-aş fi dorit să fie aici unul dintre copiii din Haimanale, La naiba!

— Du-te şi sun-o pe Wyoh şi-o să apară un puşti în cinci minute, îmi zise ea.

Aşa am şi făcut. Apoi, cu Sidris la braţ, am urmărit-o agale, uitându-ne în vitrinele magazinelor, ca să nu dăm vreo bănuială. Fata era absorbită de magazine. Peste şapte sau opt minute, veni spre noi un băieţel, care ne zise:

— Bună, mătuşă Mabel! Bună unchiule Joe!

Sidris îl luă de mână.

— Bună, Tony. Ce mai face mama ta?

— Foarte bine.

Apoi, adăugă în şoaptă.

— Mă cheamă Jack.

Sidris îmi zise în şoaptă:

— Ţine-te după ea.

Îl luă pe Jack de mână şi intră într-o patiserie.

N-au stat mult şi au venit după mine. Jack lingea o acadea.

— Pa, mătuşă Mabel. Mulţumesc.

Plecă ţopăind într-un picior, învârtindu-se, ţinându-se după micuţa roşcată, sugând cu importanţă din acadea. Eu şi Sidris am plecat acasă.

La întoarcere, ne aştepta un raport.

— A intrat la Leagănul de Copii şi n-a mai ieşit de-acolo. Să mai stau?

— Mai stai un pic, i-am spus lui Wyoh, şi am întrebat-o dacă şi-o mai amintea pe puştoaică.

Da, şi-o amintea, dar nu ştia de unde s-o ia.

— Poţi să-l întrebi pe Finn.

— Da' pot să fac ceva mai bun.

L-am sunat pe Mike.

Leagănul de Copii avea telefon, iar Mike o să asculte. A avut nevoie de douăzeci de minute ca să audă cât de cât bine ce se vorbea în încăperile Leagănului, pentru a face o analiză. Erau multe voci tinere şi era destul de greu să-ţi dai seama care era băiat şi care fetiţă. Dar, în cele din urmă, îmi zise:

— Man, aud trei voci care s-ar potrivi vârstei de care mi-ai vorbit. Două voci răspund la nume care par a fi de băieţi, iar a treia răspunde când cineva strigă Hazel. E o voce de femeie care strigă de mai multe ori Hazel, cred c-o fi îngrijitoarea.

— Mike, uită-te în fişierul vechii organizaţii. Caută la Hazel.

— Patru Hazel, răspunse el imediat, şi iat-o şi pe ea: Hazel Meade, Corpul Auxiliar al Tinerilor Camarazi, adresa Leagănul de Copii, data naşterii: 25 decembrie 2063, greutate 39 de kilograme, înălţime…

— Ea e! Micuţa noastră săritoare! Mersi, Mike. Wyoh, retrage supravegherea. Bună treabă!

— Mike, sun-o pe Donna şi spune-i şi ei despre Hazel.

Am lăsat în seama fetelor recrutarea lui Hazel şi am văzut-o la două săptămâni după ce Sidris a adus-o în gospodărie. Înainte de asta, Wyoh a prezentat un raport suplimentar(se punea o problemă de tactică). Sidris îşi completase celula, dar o vroia pe Hazel Meade la ea. În afară de această abatere, Sidris avea îndoieli cu privire la recrutarea unui copil. Tactica noastră era să înrolăm adulţi, oricum tineri trecuţi de şaisprezece ani.

Am discutat problema cu Adam Selene şi cu membrii celulei executive.

— Aşa cum văd eu situaţia, am zis, acest sistem de celulă de trei este ca să ne servească, nu ca să ne constrângă activitatea. După părerea mea, camarada Cecilia (numele de partid al lui Sidris) poate să mai aibă un membru în plus. Nu cred că este un impediment şi nici un pericol real pentru securitate.

— Sunt de aceeaşi părere, spuse profesorul. Dar propun ca membrul suplinitor să nu facă parte din celula Ceciliei, adică să nu-i cunoască pe ceilalţi decât în cazul în care îndatoririle pe care i le dă Cecilia fac ca asta să fie o necesitate. Mai e o problemă, nu cred c-ar trebui recrutată la vârsta ei, e totuşi prea mică.

— Aşa e. Vreau să vorbim despre vârsta acestui copil.

— Prieteni, zise Mike cu modestie (timid pentru prima dată după săptămâni întregi de când era preşedintele executiv Adam Selene, mai mult decât o maşină singuratică) — poate că ar fi trebuit să vă spun, dar am permis deja variaţii asemănătoare. Nu am crezut că sunt necesare discuţii…

— Da, Mike, aşa e, îl linişti profesorul. Un preşedinte trebuie să-şi folosească propria judecată. Care e cea mai mare celulă a noastră?

— Cinci. O celulă dublă, formată din trei de bază şi doi suplimentar.

— Nu s-a întâmplat nici un rău. Dragă Wyoh, Sidris şi-a luat angajamentul să facă din acest copil un camarad adevărat? Să-i spună că noi ne-am dedicat revoluţiei… cu toată vărsarea de sânge, dezordinea şi dezastrul posibil care se întrevăd?

— Asta a şi cerut.

— Dar, doamnă dragă, noi ne riscăm vieţile, însă ştim de ce o facem. Ca să faci asta, trebuie să înţelegi moartea. Copiii rareori pot înţelege că şi ei pot muri ca toţi ceilalţi. Am putea defini maturitatea în funcţie de capacitatea de înţelegere a morţii şi de acceptarea condamnării cu seninătate.