Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Ultima variantă era o cursă, pentru că fiecare camarad fusese instruit să vorbească numai cu Adam Selene. Nu se lua nici o măsură disciplinară împotriva celor care înghiţeau momeala. Şeful de echipă al respectivului era avertizat că nu trebuia să încredinţeze nici un secret important camaradului respectiv.

Am auzit ecouri. Sloganurile „Luna liberă!” sau „Luna va fi liberă!” au prins în mijlocul tinerilor şi, mai apoi, în rândurile cetăţenilor serioşi. Prima dată când am auzit sloganul într-o convorbire de afaceri, aproape că mi-am muşcat limba. L-am sunat pe Mike şi l-am întrebat dacă persoana era membru al partidului. Nu era. I-am recomandat lui Mike să cerceteze arborele partidului şi să vadă dacă poate fi recrutat de cineva.

Dar ecoul cel mai interesant l-am auzit în fişierul Zebra. „Adam Selene” a apărut în fişierul şefului spionilor la mai puţin de o lună de la crearea lui, cu notiţa că era un nume de acoperire pentru conducătorul unui nou partid ilegal.

Spionii lui Alvarez s-au ocupat de Adam Selene. Lună după lună, dosarul lui din fişierul Zebra creştea: „Individ vârstă medie, 34-45 de ani, birouri pe partea sudică a Domului vechi; program de birou între 9-18, în afară de sâmbăta, dar convorbirile sunt preluate şi la alte ore, are o casă în interiorul spaţiului urban presurizat şi nu face mai mult de şaptesprezece minute până la serviciu. Are copii. Face afaceri cu bunuri de larg consum şi afaceri de fermă. Merge la teatru, concerte. Se implică în viaţa culturală. Probabil este membru al Clubului de şah Luna City şi al Clubului de şah Luna. Joacă ricochet şi alte sporturi dure la ora prânzului, probabil la Clubul Atletic Luna City. Îi plac mâncărurile rafinate, dar are grijă de siluetă. Are o memorie de elefant şi abilitate matematică. Este genul de om de acţiune, gata să ia decizii rapide sub presiune”.

Un spion era convins că a vorbit cu Adam la teatru în pauza piesei Hamlet, prezentată de trupa Civic Players. Alvarez a notat descrierea care se potrivea cu imaginea noastră, mai puţin părul creţ.

Fiecare număr de telefon pentru Adam era raportat cu conştiinciozitate, dar Alvarez era înnebunit că numerele erau greşite, de câte ori le verifica. (Nu inexistente, ci greşite. Ne gândisem la chestia asta, iar Mike folosea numere care nu erau atribuite nimănui şi schimba numerele ori de câte ori erau alocaţi noi abonaţi la cele pe care le utilizasem). Alvarez a încercat să dea de urma lui „Selene Associates” presupunând că numărul are o singură cifră greşită — am aflat asta de la Mike, care ascultase la telefonul lui Alvarez când dăduse ordinul. Mike le jucă o festă pe chestia asta: subordonatul, care suna la telefon schimbând cifra, nimerea de fiecare dată la reşedinţa Temnicerului-şef. Aşa că Alvarez a fost chemat la Temnicerul-şef să dea socoteală de ce se-ntâmplă.

Nu puteam să-l cert pe Mike, dar l-am avertizat că orice persoană deşteaptă şi-ar da seama că cineva se ţine de poante cu computerul. Mike îmi zise că nu erau ei atât de deştepţi, încât să se prindă de figură.

Alvarez se învârtea în cerc. De fiecare dată când obţinea un număr al lui Adam, noi localizam un spion, un spion nou, pentru că celor pe care-i reperasem mai înainte nu le dădusem numerele. În schimb, ei erau recrutaţi într-o organizaţie inutilă, în care puteau cel mult să dea informaţii unul despre celălalt, ca un câine care aleargă după propria lui coadă. Cu ajutorul lui Alvarez, descopeream imediat fiecare spion nou. Cred că lui Alvarez nu-i plăceau spionii pe care-i angaja, doi dintre ei dispăruseră şi organizaţia noastră, care avea pe-atunci peste şase mii de membri, nu reuşi niciodată să-i găsească. Cred că fuseseră eliminaţi sau muriseră în timpul interogatoriilor.

Selene Associates nu era singura companie falsă pe care o înfiinţasem. LuNoHoCo era o altă firmă falsă, mai mare, cu adresă serioasă. Avea birourile principale în Hong Kong, filiale în Luna City şi în Novy Leningrad, cu sute de angajaţi, dintre care cei mai mulţi nu erau membri de partid şi era cea mai grea operaţiune a noastră.

Planul principal al lui Mike era să listeze un număr impresionant de probleme care cereau rezolvare. Una dintre ele era finanţarea. Alta, cum să protejăm catapulta de un atac din spaţiu.

Profesorul se gândi să jefuim o bancă pentru a rezolva prima problemă, însă îi era silă să facă aşa ceva. Dar l-am ascultat şi ne-am apucat să jefuim bănci, firme şi Autoritatea. Mike s-a gândit la problemă şi a rezolvat-o împreună cu profesorul. La început, Mike nu prea ştia de ce aveam nevoie de bani. Ştia tot atât de puţin despre nevoile materiale ale oamenilor, cât ştia şi despre sexualitate. Mike învârtea milioane de dolari şi nu vedea nici o problemă. Începu să-i trimită Autorităţii cecuri pentru orice sumă doream.

Profesorul se sperie când află de manevra asta. Apoi îi explică lui Mike că era riscant să încerce să încaseze un cec de, să zicem, zece milioane de dolari AS din visteria Autorităţii.

Au reluat ideea. Au făcut o divizare pe mai multe nume şi în mai multe locuri în întreaga Lună. Fiecare bancă, fiecare firmă, magazin, agenţie, chiar şi Autoritatea la care Mike ţinea contabilitatea erau tapate de fonduri pentru partid. Era o escrocare în sistem piramidal bazată pe principiul — necunoscut de mine, dar ştiut de Mike şi de profesor — că mulţi bani înseamnă simple cifre în contabilitate.

Iată un exemplu, întâlnit în sute de variante: Sergei, fiul familiei mele, de optsprezece ani, membru de partid, este solicitat să-şi deschidă un cont la banca Bunăstarea Generală şi Riscul Împărţit. Face depuneri. De fiecare dată se fac mici erori, este creditat cu mai mult decât depune, este debitat cu mai puţin decât retrage. Peste câteva luni, când îşi găseşte o slujbă în afara oraşului şi-şi transferă contul la Credit Mutual Tycho, fondurile transferate sunt deja umflate de trei ori. Cea mai mare parte din fond şi-o retrage în numerar şi o dă şefului celulei sale. Mike ştie suma pe care Sergei trebuie s-o dea şefului său. Ei nu ştiu că Adam Selene este unul şi acelaşi cu contabilul-şef al băncii şi au fost instruiţi ca fiecare să-i raporteze lui Adam tranzacţia. Aşa ne asiguram de sinceritatea lor, chiar dacă amănuntul ăsta n-a fost trecut în plan de la început.

Ca să vă imaginaţi cât de cât cum mergea afacerea, înmulţiţi acest furt de trei mii de dolari Hong Kong de câteva sute de ori.

Nu vă pot descrie tertipurile folosite de Mike pentru a-şi echilibra registrele şi a împiedica observarea miilor de furturi.

Dar amintiţi-vă că cel care foloseşte automatele îşi închipuie că sunt corecte. Va face teste pentru a verifica dacă automatele funcţionează corect, dar nu-i va trece prin minte că testele nu dovedesc nimic, pentru că maşina în sine nu e corectă, are o anomalie. Furturile lui Mike nu erau niciodată atât de mari încât să dea peste cap economia, erau ca o jumătate de litru de sânge, cantitate destul de mică ca să nu-l afecteze pe donator. Nu-mi dau seama cine pierdea, pentru că banii erau schimbaţi în foarte multe modalităţi. Pe mine mă deranja de fapt schema. Am fost învăţat să fiu cinstit cu toţi, în afară de Autoritate. Profesorul susţinea că ceea ce se-ntâmpla era o inflaţie slabă, compensată de faptul că puneam banii la loc — dar ar fi trebuit să-i amintesc că Mike are înregistrări şi totul se poate înapoia după Revoluţie cu uşurinţă, pentru că nu vom mai fi secaţi de sume din ce în ce mai mari de Autoritate.

Mi-am liniştit conştiinţa. Ăsta era un lucru minor în comparaţie cu escrocheriile făcute de guverne de-a lungul istoriei pentru finanţarea războaielor, iar revoluţia e şi ea un război, nu?