Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Aveam încredere în Mike. În viaţă trebuie să rişti şi să pariezi. Eu am pariat pe Mike cu viaţa mea.

Ne-am bazat securitatea pe încrederea în Mike pentru orice problemă, iar fiecare dintre noi cunoştea doar atât cât îi era necesar. De exemplu, arborele de nume şi numere. Eu ştiam numele de partid ale colegilor mei de celulă şi ale celor trei aflaţi imediat sub mine, numai de atât aveam nevoie. Mike stabilea numele de partid, desemna câte un număr de telefon pentru fiecare, ţinea un registru cu corespondenţa dintre numele reale şi numele de partid. Să zicem că membrul de partid Daniel (pe care eu nu-l cunosc, pentru că fiind un D se află la două nivele de mine), îl recrutează pe Frank Schultz. Daniel raportează faptul mai sus, fără să dea nici un nume, Adam Selene îl sună pe Daniel, îi desemnează lui Schultz numele de partid Embrook, apoi îi telefonează lui Schultz la numărul primit de la Daniel şi îi dă numele, Embrook, şi un număr de telefon de urgenţă, număr diferit pentru fiecare recrut.

Nici măcar şeful celulei lui Embrook nu ştia numărul de urgenţă dat de Mike. Nu poţi divulga ceea ce nu ştii, chiar dacă eşti drogat sau torturat. Nici măcar din neglijenţă nu are cum să-ţi scape.

Acum, să zicem că am nevoie de camaradul Embrook, dar nu ştiu cine este. S-ar putea să locuiască în Hong Kong sau să fie vânzător la magazinul din colţul străzii mele. În loc să transmit mesajul în jos sperând că va ajunge la el, îl sun pe Mike care-mi face imediat legătura cu Embrook printr-un „Sherlock”, fără să-mi spună numărul lui.

Sau să presupunem că trebuie să dau de camaradul care pregăteşte desenele pe care le vom răspândi în toate cârciumile de pe Lună. Nu ştiu cine e, dar trebuie să vorbesc cu el, a apărut ceva de care trebuie să-l anunţ. Îl sun pe Mike, el ştie totul şi mă pune în legătură cu el, iar acest camarad ştie că totul e în regulă, pentru că Adam Selene ne-a aranjat convorbirea. Camaradul Bork la telefon — nici el nu mă cunoaşte, dar litera B îi spune că sunt un conducător — trebuie să schimbăm asta şi asta. Spune-i şefului celulei tale şi pune-l să verifice, dar tu dă-i drumul la treabă.

Erau mici necazuri — unii camarazi nu aveau telefon, alţii puteau fi găsiţi doar la anumite ore, unele furnicare periferice nu aveau telefon — dar aceste amănunte nu contau pentru noi. Mike le ştia pe toate, iar noi nu ştiam nimic ce ar fi putut pune în pericol pe altcineva în afară de cei câţiva pe care-i cunoşteam personal.

După ce-am hotărât că Mike trebuia să vorbească direct cu fiecare camarad în anumite împrejurări, a fost necesar să-i dăm mai multe voci şi să-l îmbrăcăm, să-l facem tridimensional, să-l creăm pe „Adam Selene, Preşedintele Comitetului Provizoriu al Lunii Libere”.

Nevoia lui Mike de-a avea mai multe voci provenea din faptul că avea un singur decodor de voce, în timp ce capacităţile lui puteau conduce o grămadă de conversaţii în acelaşi timp, ca un şahist profesionist care joacă cu mai mulţi adversari deodată.

O singură voce ar fi creat o gâtuire, organizaţia creştea, iar Adam Selene primea din ce în ce mai multe telefoane şi nu trebuia să pierdem timp pentru a intra pe fir. O întârziere putea să ne fie fatală.

Pe lângă că avea nevoie de mai multe voci, trebuia să fac în aşa fel încât să nu i se audă nici o voce în exterior. Orice îngrijitor de computere care ar fi intrat în camera computerelor, în timp ce noi vorbeam la telefon cu Mike, şi-ar fi pus întrebări, oricât de nătâng ar fi fost, dacă îl surprindea pe computerul-şef vorbind în aparenţă cu el însuşi.

Decodorul de voce voder-vocoder e un dispozitiv foarte vechi folosit pentru computere. Vocea umană este receptată de computer ca o serie de bâzâituri şi şuierături diverse, chiar şi dacă ar fi vocea dulce a unei soprane de coloratură.

Vocoderul transformă bâzâiturile şi şuierăturile în tipare ce pot fi citite de computer. Voderul este o cutiuţă, care are circuite şi controale pentru varierea elementelor în aşa fel încât să se potrivească tiparelor. Un om poate porni un voder, producând o vorbire artificială, dar un computer programat cum trebuie o poate face tot atât de repede, de uşor şi de clar cât poate vorbi un om.

Vocile de pe firul telefonic nu sunt unde sonore, ci semnale electronice, iar Mike nu avea nevoie de partea audio a voder-vocoderului pentru a vorbi la telefon. Undele sonore erau doar pentru oamenii de la celălalt capăt al firului, nu era nevoie de sunete rostite în interiorul camerei lui Mike de la Complexul Autorităţii. M-am hotărât să le îndepărtez, ca nu cumva cineva din exterior să poată afla ceva.

Mai întâi, am lucrat acasă, ajutându-mă de braţul numărul 3. Am făcut o cutiuţă în care am îngrămădit douăzeci de circuite voder-vocoder, fără partea audio. Apoi l-am sunat pe Mike şi i-am spus să se „îmbolnăvească” destul de tare cât să-l neliniştească pe Temnicerul-şef. După care am aşteptat.

Mai făcusem odată şmecheria cu „îmbolnăvitul”. M-am întors la lucru când aflasem că nu mă bănuia nimeni, asta era joi, chiar în săptămâna în care Alvarez introdusese în fişierul Zebra un raport despre măcelul de la Stilyagi Hall. Versiunea lui conţinea numele a o sută de oameni din cei vreo trei sute care fuseseră acolo. Erau trecute mai multe nume: Shorty Mkrum, Wyoh, profesorul şi Finn Nielsen, dar al meu nu era, se pare că nu fusesem observat de spionii lui. Raportul mai scria despre uciderea sângeroasă a nouă ofiţeri din garda Temnicerului-şef, delegaţi cu păstrarea ordinii publice. De asemenea, numea şi trei oameni de-ai noştri care muriseră în încăierare.

O săptămână mai târziu, apăru o completare: „cunoscuta agentă provocatoare Wyoming Knott din Hong Kong Luna, al cărei discurs incendiar incitase, luni 13 mai, la revolta care a costat vieţile a nouă bravi ofiţeri, nu a fost arestată în Luna City şi nici nu s-a întors în locurile pe care le frecventează în mod obişnuit în Hong Kong. Se crede că a murit în masacrul stârnit chiar de ea”. Notiţa recunoştea ceea ce raportul anterior nu menţionase, anume că nu se cunoştea numărul exact al morţilor, iar cadavrele dispăruseră.

Completarea din josul raportului stabilea clar două lucruri: Wyoh nu se putea duce acasă şi nu mai putea să apară blondă.

Pentru că pe mine nu mă reperaseră, mi-am reluat ocupaţiile anterioare, drumurile în public, m-am ocupat de clienţii din săptămâna aceea, înregistrând calculatoare şi fişiere de căutat la biblioteca Carnegie. Restul timpului mi-l petreceam parcurgând împreună cu Mike fişierul Zebra şi alte fişiere speciale. Studiam în camera L de la hotelul Raffles, pentru că încă nu aveam telefonul meu propriu. Toată săptămâna, Mike m-a bătut la cap ca un copil nerăbdător, vrând să afle când vin să mai iau nişte glume. N-am putut să mă duc şi atunci a zis că mi le spune la telefon.

M-am cam supărat, dar mi-am amintit totuşi că, din punctul lui de vedere, analizarea glumelor era la fel de importantă ca eliberarea Lunii şi că nu trebuia să-mi calc promisiunea faţă de un copil.

Dar mai era ceva, eram nerăbdător să aflu dacă puteam să intru în Complex fără să fiu arestat. Ştiam că profesorul era urmărit, motiv pentru care dormea la hotelul Raffles. Nu-l arestaseră, deşi ştiau că fusese la miting şi mai ştiau şi unde doarme. Când am aflat că se făcuseră încercări de arestare a lui Wyoh, am devenit şi mai nerăbdător. Eram în afară de orice pericol? Sau aşteptau să mă-nhaţe în linişte? Trebuia să mă conving.

L-am sunat pe Mike, zicându-i să pretindă că e bolnav, îl doare burtica. A făcut cum i-am spus şi-am fost chemat. N-am avut nici o problemă, nu m-a înhăţat nimeni. În afară de faptul că a trebuit să-mi prezint paşaportul pentru control în staţie şi apoi unui paznic nou, în Complex era linişte şi pace ca de obicei. Am stat la taclale cu Mike, am luat o mie de glume, făcând o înţelegere, vom discuta câte o sută la trei-patru zile — nu mai devreme, i-am spus să se facă bine şi m-am întors în L-City, oprindu-mă în drum ca să-i prezint inginerului-şef nota de plată pentru timpul muncit, pentru călătorie, unelte, materiale, serviciu special şi tot ce mai puteam să adaug.