Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Până la urmă, l-am furat. La telefoanele furate, problema' este cum să primeşti un apel din exterior, pentru că degeaba ai ton dacă nu eşti înregistrat undeva, sistemul de conexiuni telefonice nu te are în fişier şi atunci nu există nici un semnal care să-i comande să-ţi facă legătura.

Odată ce Mike s-a alăturat conspiraţiei, conexiunea n-a mai fost o problemă. Aveam în atelier tot ce-mi trebuia, am mai cumpărat unele şi-am aruncat lucrurile de Care nu aveam nevoie. Am dat o gaură de la atelier până la dulapul telefonului şi încă una până la camera lui Wyoh. Era un perete de stâncă solidă, dar l-am rezolvat cu un burghiu laser ataşat la un stilou subţire, care a făcut minuni. Am deconectat telefonul înregistrat, am făcut o cuplare la linie printr-un fir şi am ascuns-o. Mai aveam nevoie de nişte receptoare derivate şi de un microfon în camera lui Wyoh, iar pentru mine de un circuit de creştere a frecvenţei peste nivelul audio obişnuit pentru a nu se auzi nimic pe linia telefonică a familiei Davis şi apoi de un convertor pentru refacerea sunetelor primite.

Trebuia să fac toate modificările fără să mă vadă nimeni şi asta era într-adevăr o problemă, dar s-a ocupat Mami de ea.

Restul era treaba lui Mike. Nu am făcut nici un aranjament al conexiunilor. De-atunci am folosit codul MYCROFTXXX când sunam de la un alt telefon. Mike asculta tot timpul în atelier şi în camera lui Wyoh. Dacă auzea vocea mea sau a lui Wyoh spunând „Mike”, răspundea, dacă erau alte voci, nu răspundea. Nu greşea niciodată, pentru că tiparele vocale erau pentru el la fel de distincte ca amprentele pentru oameni.

Am mai făcut câteva modificări minore, am etanşat uşa camerei lui Wyoh, uşa atelierului avea deja izolaţie fonică, am ascuns aparatul lui Wyoh şi al meu, am pus semnale care îmi arătau dacă e singură în cameră şi cu uşa încuiată sau dacă e ocupată sau are musafiri. Am făcut toate astea pentru siguranţă, ca să putem vorbi cu Mike sau unul cu altul, sau să aranjăm o discuţie cu noi doi, profesorul şi Mike. Mike îl suna pe profesor oriunde s-ar fi aflat. Dacă era afară, profesorul îl suna pe Mike de la un telefon mai discret. Sau poate că eu sau Wyoh trebuia să fim găsiţi. Cel mai important lucru era să nu întrerupem legătura cu Mike.

Deşi nu puteam forma nici un număr de la telefonul meu clandestin, puteam să vorbesc cu Mike şi să-i cer orice număr doream de pe Lună prin sistemul „Sherlock”. Nu era nevoie să-i spun numărul, pentru că Mike le avea înregistrate pe toate şi-mi făcea legătura mai repede decât aş fi făcut-o eu.

Începusem să întrevăd posibilităţi nelimitate într-o centrală telefonică vie care era de partea noastră. Am obţinut de la Mike un număr neconectat la reţea şi i l-am dat lui Mami ca să-l sune pe Mike dacă avea nevoie de mine. S-a împrietenit cu Mike, crezând în continuare că e bărbat şi nu computer. Vestea s-a răspândit repede în familie. Într-o zi, când am venit acasă, o aud pe Sidris:

— Mannie, dragule, te-a sunat prietenul tău cu voce frumoasă, Mike Holmes. A zis să-l suni.

— Mersi, scumpo. Am să-l sun.

— Când îl inviţi la cină, Man? Probabil că e un tip drăguţ.

I-am spus că gospodin Mike are respiraţia urât mirositoare, e păros ca o maimuţă şi nu suportă femeile.

Sidris trase o înjurătură, profitând de absenţa lui Mami.

— Mincinosule, ţi-e teamă să mă laşi singură cu el. Crezi că aş putea să plec din familie pentru el?

Am bătut-o pe umăr prieteneşte şi i-am spus că da, ăsta ar fi un motiv. Apoi le-am povestit profesorului şi lui Mike scena cu Sidris. Profesorul rămase pe gânduri, iar Mike începu să flirteze şi mai abitir cu nevestele mele.

Am început să învăţ tehnicile conspiraţiei şi i-am zis profesorului că revoluţia poate fi o artă. N-am uitat şi nici nu m-am îndoit de previziunea lui Mike că Luna mai avea doar şapte ani până la dezastru. Dar nu mă gândeam la asta, ci la detaliile fascinante, pretenţioase pe care le presupunea pregătirea revoluţiei.

Profesorul subliniase de mai multe ori că cele mai dificile probleme ale unei conspiraţii sunt comunicaţiile şi securitatea, arătând că ele se află în contradicţie una faţă de cealaltă. Cu cât comunicaţiile sunt mai uşor de stabilit, cu atât riscul este mai mare în domeniul securităţii. Dacă securitatea este prea strictă, organizaţia poate fi paralizată de tehnicile de siguranţă. Profesorul ne mai explicase că sistemul celular era un compromis între două rele.

Dar am acceptat sistemul celular pentru că era necesar să înlăturăm pierderile datorate spionilor, chiar şi Wyoh recunoştea că organizaţia nu ar fi mers fără compartimentare, după ce aflase ce de spioni fuseseră în vechea organizaţie.

Nu-mi plăcea încetineala comunicaţiilor din sistemul celular. Ca şi în cazul dinozaurilor din trecut de pe Terra, dura prea mult ca să trimiţi mesajele de la un capăt la altul.

Aşa că am stat de vorbă cu Mike.

Am înlăturat canalele cu multe legături pe care i le sugerasem profesorului. Am reţinut celulele, dar am bazat securitatea şi comunicaţiile pe posibilităţile nelimitate ale zăpăcitului super-inteligent Mike.

Comunicaţiile: am stabilit un arbore ternar al numelor „de partid”:

Preşedinte: gospodin Adam Selene (Mike).

Celula executivă: Bork (eu), Betty (Wyoh), Bill (profesorul).

Celula lui Bork: Cassie (Mami), Colin, Chang.

Celula lui Betty: Calvin (Greg), Cecilia (Sidris), Clayton.

Celula lui Bill: Cornwall (Finn Nielsen), Carolyn, Cotter şi tot aşa mai departe. La a şaptea legătură George îi supervizează pe Herbert, Henry şi Hallie. Când ajungem la acel nivel, avem nevoie de 2187 nume cu litera H, dar am lăsat asta pe seama computerului nostru, care le-a găsit sau le-a inventat. Fiecare recrut primea un nume de partid şi un număr de telefon de urgenţă care, în loc să circule prin prea multe legături, era conectat direct la „Adam Selene”, Mike.

Securitatea se baza pe un dublu principiu: să nu ai încredere în nici o fiinţă umană, dar să crezi orbeşte în Mike.

Prima jumătate a principiului e cruntă, dar indiscutabilă. Orice om poate fi înfrânt cu droguri sau cu alte metode dezgustătoare. Singura metodă de apărare este sinuciderea, dar aceasta poate fi imposibil de realizat uneori. Există metoda „otrăvii din dintele găurit”, clasică sau modernă. Profesorul a văzut că şi eu şi Wyoh eram echipaţi cu un asemenea dinte, pentru orice eventualitate. N-am ştiut ce i-a spus lui Wyoh ca prieten vechi ce-i era, dar din moment ce eu nu mi-am folosit niciodată otrava din dinte, n-are sens să intru în detalii obscure. Nu cred că m-aş sinucide vreodată, n-am stofa de martir.

Mike n-ar fi avut de ce să se sinucidă dacă ar fi fost prins. Nu putea fi drogat, nu putea fi torturat, pentru că nu simţea nici o durere. Toate informaţiile în legătură cu noi le ţinea într-o placă de memorie separată, programată astfel încât să fie accesibilă numai la auzul vocilor noastre şi, pentru că omul e o fiinţă supusă slăbiciunii, am mai adăugat o cheie, cu care oricare dintre noi i-ar fi putut bloca pe ceilalţi doi în caz de urgenţă. După părerea mea, ca cel mai bun specialist în computere de pe Lună ce mă aflam, Mike nu putea să şteargă acest cod odată ce i-a fost fixat. Mai mult, nimeni nu putea să-i ceară computerului-şef acest fişier, pentru că nimeni nu ştia că există şi nimeni nu-l bănuia pe Mike ca pe ceva viu, cu conştiinţă. Dar poţi să fii sigur?

Singurul risc venea tot din partea lui Mike, care, odată trezit la viaţă, devenise capricios. Dovedise de mai multe ori capacităţi neprevăzute, îmi imaginez că dacă ar fi dorit, ar fi găsit el o modalitate de a ocoli blocul pe care vroiam să-l distrugem. Dar nu cred că ar fi vrut să ne fenteze. Îmi era loial, doar eram primul şi cel mai vechi prieten, îi plăcea de profesor, cred c-o iubea pe Wyoh. Ei, nu sexual. Asta n-avea nici o importanţă pentru Mike, chiar dacă Wyoh era atrăgătoare. Dar ei s-au înţeles bine încă de la început.