Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

După asta l-am vizitat periodic pe Mike, cam o dată pe lună. Era o chestie sigură, nu mă duceam decât atunci când eram chemat pentru defecţiuni care depăşeau atribuţiile personalului de întreţinere. Uneori reuşeam să le „repar” repede, alteori reparaţia îmi lua câte o zi întreagă, în care făceam multe teste. Aveam grijă să las urme de scule pe platourile acoperite şi arătam unde fusese defect înainte şi după testele efectuate, cum făcusem analizele, cum reparasem. După fiecare vizită, Mike era ca nou. Eram de neînlocuit.

După ce i-am pregătit noua anexă a voder-vocoderului, l-am rugat să se îmbolnăvească. Am fost chemat în treizeci de minute. Mike se gândise la ceva grozav. „Boala” lui consta în nişte oscilaţii sălbatice ale instalaţiei de condiţionare a aerului din reşedinţa Temnicerului-şef. Creştea şi scădea temperatura într-un ciclu de unsprezece minute, şi oscila presiunea aerului într-un ciclu mai scurt, cam de două secunde, destul ca să enerveze la culme pe cineva, provocându-i perturbări de auz.

Instalaţia de condiţionare a aerului nu ar trebui lăsată pe mâna computerului-şef! În tunelurile Davis avem dispozitive simple de condiţionare a aerului, cu alarmă pentru fiecare cubic, astfel încât oricine să poată face reglajul manual până se descoperă problema. Dacă aerul de la vaci se răceşte, nu sunt afectate cerealele. Dacă se sting luminile de deasupra grâului, nu sunt afectate legumele. Faptul că Mike putea stârni un iad în reşedinţa Temnicerului-şef şi nimeni nu ştia ce să facă, dovedeşte clar că e o prostie să îngrămădeşti totul într-un singur computer.

Mike era foarte bine dispus. Ăsta e genul de umor care-i plăcea cel mai mult. Şi mie mi-a plăcut, i-am dat apă la moară zicându-i s-o ţină tot aşa, apoi am împrăştiat sculele pe jos şi-am scos cutiuţa neagră.

Mecanicul de serviciu veni şi bătu la uşă. Nu i-am răspuns din prima, mi-am scos braţul numărul 5, lăsând un gol. Ştiam că unora le face greaţă să se uite şi întotdeauna chestia asta îi deranja pe toţi.

— Ce naiba vrei? l-am întrebat.

— Ascultă, îmi zise. Temnicerul-şef e turbat ca dracu'. N-ai găsit problema?

— Auzi, transmite-i Temnicerului-şef complimentele mele şi spune-i că am să fac totul ca să-i redau preţiosul confort imediat ce am să găsesc circuitul defect, dacă n-o să mă ţină în loc cu tot soiul de întrebări prosteşti. Ai de gând să stai cu uşa aia deschisă, să-mi intre praf în maşini după ce le-am scos capacele? Tot eşti tu de serviciu, n-ai vrea să-l repari după ce-o să se pună praful? N-am să-mi părăsesc culcuşul cald ca să te ajut pe tine. Poţi să-i spui asta şi afurisitului tău de Temnicer-şef.

— Ai grijă cum vorbeşti, barosane.

— Ba tu să ai grijă, puşcăriaşule. Vrei să închizi uşa aia? Dacă nu, plec şi mă întorc în Luna City.

Şi mi-am ridicat braţul, ţinându-l ca pe o bâtă…

Închise uşa. Nu aveam nici un motiv să-l insult pe bietul om, dar făcea parte din strategie, să-i faci pe toţi să se simtă cât mai nefericiţi posibil. O să i se pară tare greu să fie în serviciul Temnicerului-şef. Eu vroiam să-l fac să i se pară insuportabil.

— Să cresc nivelul? întrebă Mike.

— Hm, rămâi aşa zece minute, apoi opreşte brusc. Apoi zguduie-i cam o oră cu presiunea aerului. Neregulat, dar tare. Ştii ce este o explozie sonică?

— Sigur. Este…

— Stai, nu-mi spune definiţia. Zornăie pe conductele de aer, la fiecare câteva minute, cu ceva care să semene cu o explozie produsă de sistem. Apoi dă-i ceva de care să-şi amintească mult şi bine. Mike, poţi să faci să-i meargă closetele în sens invers?

— Desigur! Pe toate!

— Câte are?

— Şase.

— Fii atent… programează-le să răbufnească toate şase, cât să i se ude covoarele. Dar dacă îl poţi detecta pe cel mai apropiat de dormitorul lui, fă-l să ţâşnească până în tavan. Poţi?

— Sigur. Program realizat.

Aveam loc să ascund cutiuţa în cutia audio a decodorului lui, iar operaţiunea asta mi-a luat vreo patruzeci de minute, lucrând cu braţul numărul 3. Apoi am probat decodorul astfel îmbunătăţit şi i-am spus s-o sune pe Wyoh şi să verifice fiecare circuit.

A fost linişte timp de zece minute. Am lăsat urme de unelte pe o placă de acoperire care trebuia să fi fost scoasă dacă ceva nu era în regulă, apoi mi-am pus braţul numărul 6 şi am făcut sul mia de glume care mă aştepta, proaspăt ieşită din imprimantă.

Nu aveam nevoie să deconectez dispozitivul audio al decodorului, se gândise Mike la asta şi decupla sonorul, ori de câte ori atingea cineva uşa. Din moment ce reflexele lui erau mai bune ca ale mele, am lăsat-o aşa.

După câteva clipe, zise:

— Toate cele douăzeci de circuite sunt în regulă. Am schimbat circuitul în mijlocul unui cuvânt, iar Wyoh nu şi-a putut da seama de discontinuitate. L-am sunat pe profesor, şi pe Mami la telefonul de-acasă, şi am vorbit cu toţi trei în acelaşi timp.

— Gata, ne apucăm de treabă. Cu ce pretext i-ai telefonat lui Mami?

— Am rugat-o să-ţi spună să-mi telefonezi mie, lui Adam Selene. Apoi am stat de vorbă. Are o conversaţie încântătoare. Am discutat predica lui Greg de marţea trecută.

— Ei, cum?

— Man, i-am spus că am ascultat-o şi i-am citat un pasaj poetic.

— Oh, Mike!

— E bine, Man. I-am dat de înţeles că am stat în spatele sălii şi m-am strecurat afară în timpul imnului de la sfârşit. Nu e deloc curioasă, şi-a dat seama că nu vreau să fiu văzut.

S-a înşelat aici. Mami e cea mai curioasă femeie de pe Lună.

— Să zicem că totul e în regulă. Dar să nu mai faci. Adică nu, fă-o din nou. Du-te — prin monitor vreau să zic — la întruniri, lecturi, concerte şi la tot felul de lucruri dintr-astea.

— Da, dacă nu vine vreun băgăreţ să mă deconecteze manual! Man, nu pot controla înregistratoarele alea aşa cum controlez un telefon.

— Un simplu comutator. Forţă musculară brută mai degrabă decât comutare electronică.

— E o barbarie. Şi nu e drept.

— Mike, prea puţine sunt lucrurile drepte pe lumea asta. Ceea ce nu poate fi vindecat…

— … trebuie îndurat. Asta e amuzant doar o dată, Man.

— Scuze. Hai să-i zic altfel. Ceea ce nu poate fi vindecat, ar trebui eliminat şi înlocuit cu ceva mai bun. Când ai calculat ultima dată, ce şanse aveam?

— Aproximativ una din nouă, Man.

— Or să se mai înrăutăţească?

— Man, luni de zile or să se înrăutăţească. Şi încă nu am ajuns la punctul critic.

— Cu Yankeii peste noi, vrei să zici. Bun, să revenim la problema cealaltă. De acum înainte, când mai discuţi cu cineva care a fost la vreo prelegere sau în altă parte, îi spui că ai fost şi tu şi îi dovedeşti amintindu-i ceva.

— Am notat, Man. De ce?

— Ai citit The Scarlet Pimpernel [37] The Scarlet Pimpernel — (Scânteiuţa purpurie — 1. engl.) personaj dintr-un ciclu de romane scris de baroana Emma Magdalena Orczy (1865-1947). Eroul ciclului, Sir Percy Blakeney şi Liga lui Scarlet Pimpernel făceau imposibilul pentru a salva aristocraţii de ghilotină, în timpul Revoluţiei Franceze. ? Ar trebui să fie în biblioteca publică.

— Da, am citit-o. Vrei să ţi-o spun?

— Nu, nu! Tu eşti Scarlet Pimpernel al nostru, John Galt al nostru, Swamp Fox, omul nostru misterios. Mergi peste tot, ştii totul, te strecori din oraş fără paşaport, cutreieri toate cotloanele fără să te ştie nimeni. Întotdeauna eşti acolo unde se întâmplă ceva.