Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Dacă o făceau şi atunci, pentru că de obicei nu aveau bani, dar îi vedeai învârtindu-se prin preajmă în speranţa că vor primi de pomană o bere sau altceva de băut.

Sistemul paşapoartelor nu era ilegal, întrucât regulile Temnicerului-şef erau doar legi scrise. Legea s-a anunţat în ziare şi am avut o săptămână la dispoziţie ca să ne scoatem paşapoartele. Vreo opt sute au fost eliberate într-o dimineaţă.

Unii lunari călătoresc foarte rar de plăcere, alţii se duc în călătorii de afaceri, unii trec din coridoarele exterioare în cele interioare, unii se mută din Luna City în Novylen sau în altă parte. Băieţii cuminţi au completat formularele, au plătit taxele, au făcut poze, s-au conformat regulamentului. Şi eu am fost băiat cuminte, la sfatul profesorului şi mi-am făcut formele pentru paşaport, pe care l-am ataşat legitimaţiei de trecere de care aveam nevoie pentru a ajunge în Complex.

Cam puţini băieţi cuminţi! Lunarii nu considerau că paşaportul e important. Paşaport? Cine a mai pomenit aşa ceva?

În dimineaţa aceea, la staţia Sud a metroului păzea un soldat cu uniformă galbenă de gardian, ce părea că-şi urăşte slujba, ca şi pe noi, de altfel. Cum n-aveam nici o treabă, m-am tras deoparte şi m-am uitat să văd ce face.

Se anunţă capsula spre Novylen. Un grup de vreo treizeci de persoane se îndreptă spre poartă. Gospodin Jachetă Galbenă ceru paşaportul primului care sosi la intrare. Lunarul se opri ca să se ia la harţă. Individul din spate îl împinse şi trecu pe lângă el, paznicul se întoarse şi strigă ceva, dar alţi trei-patru se îmbrânciră să treacă. Paznicul îşi căută arma, cineva îl prinse de cot, dar arma ieşi la iveală — nu era un laser, ci o armă cu gloanţe, zgomotoasă.

Glonţul ricoşă, lovi podeaua şuierând. M-am tras înapoi. Paznicul era rănit, zăcea pe jos. Când primul grup de pasageri a coborât rampa, paznicul a rămas întins pe platformă, fără mişcare.

Nimeni nu-i dădea nici o atenţie, treceau pe lângă el nepăsători sau săreau peste el ca şi cum ar fi fost un obiect oarecare. O femeie cu un copil în braţe se opri, îl lovi cu piciorul în faţă şi apoi coborî rampa. N-am mai stat să văd ce se mai întâmplă, poate că era deja mort. Oricum, am aflat că a rămas acolo până când i-a venit schimbul.

A doua zi, în acelaşi loc stătea de pază o jumătate de pluton. Capsula spre Novylen plecă goală de data asta.

Se stabilise de-acum. Cine avea paşaport putea să circule cu metroul, cine n-avea, nu putea. Acum, paza de la poarta staţiei era formată din doi oameni, unul controla paşapoartele, celălalt stătea mai în spate cu arma la vedere. Cel care verifica paşapoartele nu se omora prea mult cu controlul, ceea ce era bine, pentru că multe erau contrafăcute, iar falsurile de la început erau lucrate grosolan. Nu peste mult timp, s-a furat hârtia originală, iar falsurile au început să fie la fel de bine lucrate ca şi cele autentice, oficiale, care erau mai scumpe. Lunarii le preferau pe cele ale liberei iniţiative.

Organizaţia noastră nu se ocupa cu falsurile, nu încurajam aşa ceva. Noi ştiam cine avea originale, pentru că înregistrările lui Mike le listau pe cele oficiale şi asta ne ajuta să separăm oile de capre, adică pe cei cu paşapoarte oficiale de cei cu falsuri, în fişierele pe care le făceam şi le depozitam în Mike, în locaţia „Bastilia”, întrucât, ne gândeam noi, un om cu paşaport fals era pe jumătate de partea noastră. S-a transmis în jos, în celulele organizaţiei noastre de-acum în creştere, să nu fie recrutat nimeni care avea paşaport autentic. Dacă cel care recruta pe cineva nu era sigur de el, trebuia să întrebe superiorul şi răspunsul venea imediat.

Problemele paznicilor nu se terminaseră aici. Nu era un spectacol plăcut să-i vezi pe copii maimuţărindu-se, imitând în batjocură fiecare mişcare pe care o faci, alergând de colo-colo, strigând tot felul de cuvinte porcoase şi făcând gesturi obscene. Toate astea reprezentau o insultă gravă pentru paznici.

Unul n-a mai suportat şi l-a lovit pe un băieţel, scoţându-i câţiva dinţi. Rezultatul nu s-a lăsat aşteptat, un lunar şi doi paznici morţi.

După acest incident, paznicii n-au mai luat în seamă manifestările „prietenoase” ale copiilor.

Nu trebuia să organizăm noi treaba asta, ci doar s-o încurajăm puţin. N-aţi fi crezut că o bătrânică dulce ca soţia mea senioară va încuraja comportamentul urât al copiilor, dar vă asigur că a făcut-o.

Sunt o grămadă de lucruri care îi deranjează pe oamenii singuri, aflaţi departe de casă, iar unele din aceste mici neplăceri erau iniţiate de noi. Dragonii Păcii fuseseră trimişi pe „Pietroi” fără nici un detaşament de consolare.

Existau pe Lună şi femei frumoase, încântătoare, care de la o vreme începură să hoinărească prin staţii, îmbrăcate cât se poate de sumar. Umblau aproape goale şi se parfumau din belşug cu parfumuri cu mirosuri senzuale, puternice. Nu se luau de jachetele galbene, nici nu le băgau în seamă, ci treceau pe lângă ei sau prin faţa lor, mişcându-şi şoldurile aşa cum numai „o femeie lunară poate să o facă (o femeie de pe Terra nu poate merge aşa, pentru că e trasă în jos de forţa gravitaţiei, care e de şase ori mai mare decât pe Lună).

De câte ori apăreau, era ca la circ. Se auzeau fluierături vesele şi strigăte de bucurie la adresa frumuseţii lor şi râsete zeflemitoare la adresa băieţilor în galben. Nimeni nu se abţinea să zică ceva, de la bărbaţii maturi, până la băieţandrii cărora abia le mijiseră tuleiele. Primele fete care au primit sarcina asta au fost damele de consumaţie, dar s-au găsit atât de multe voluntare, încât profesorul a spus că nu mai era nevoie să cheltuim atâţia bani cu prostituatele. Sigur, avea dreptate, chiar şi Ludmilla, timidă ca o pisicuţă, vroia să încerce şi ea, dar i s-a tăiat elanul prin interdicţia fermă a lui Mami. Dar încercă Lenore, care era cu zece ani mai mare decât Ludmilla şi era şi cea mai drăguţă din familie, iar Mami nu mai zise nimic. Lenore se întoarse îmbujorată, emoţionată şi încântată de sine, gata să înfrunte din nou inamicul. Asta era ideea ei, încă nu aflase că se pune la cale o revoluţie.

În perioada asta m-am întâlnit mai rar cu profesorul, între patru ochi de obicei, niciodată în public. Dar cele mai multe întâlniri le aveam la telefon. La început am avut o problemă, pentru că la fermă nu exista decât un singur telefon la douăzeci şi cinci de oameni, iar cei mai mulţi dintre ei erau tineri şi vorbeau la telefon de nu se mai opreau, ore întregi. Mimi a fost dură cu ei, copiilor li s-a permis un singur telefon pe zi, o convorbire de maxim nouăzeci de secunde. Pedepsele erau pe măsura depăşirii timpului de convorbire telefonică, dar temperate totuşi de bunătatea ei, făcând uneori mici excepţii. Întotdeauna aceste permisiuni erau însoţite de-o mică predică de genul: „Când am venit pe Lună prima dată, nu existau telefoane particulare. Voi, copii, nu ştiţi cât de plăcut este să…”

Am fost una din familiile înstărite care şi-a instalat printre primele telefon. Asta s-a întâmplat pe vremea când am fost primit în familie. Eram destul de bogaţi, pentru că nu cumpăram decât ceea ce nu se producea la fermă. Lui Mami nu-i plăcea telefonul, deoarece ratele plătite la „Luna City Co-op Comm Company” ajungeau în mare parte la Autoritate. N-a reuşit să înţeleagă de ce nu puteam să fur un serviciu telefonic la fel de simplu cum furasem curent electric. („De ce nu, Manuel, din moment ce ştii totul despre astfel de lucruri?”) N-o interesa faptul că un aparat telefonic face parte dintr-un sistem în care trebuie să se potrivească.