Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Nici o problemă. Am urcat la nivelul cinci, am traversat oraşul prin şoseaua tunel, până sus la nivelul trei şi ne-am oprit la staţia Vest a metroului ca să-mi iau braţele şi trusa cu scule, dar nu şi costumul de presiune. Nu s-ar fi potrivit cu personajul jucat de mine. L-am lăsat acolo. În staţie am văzut o jachetă galbenă, care nici nu s-a uitat la mine. Am luat-o spre sud prin coridoarele puternic luminate, până să ies la suprafaţă, ca să ajung la ecluza privată numărul 13, pentru a intra în tunelul de presiune care alimenta Tunelul Davis, dar şi alte ferme. Cred că profesorul s-a oprit acolo, însă nu m-am uitat înapoi să-l văd.

Am aşteptat-o pe Wyoh să mă ajungă din urmă, am intrat şi am zis:

— Mami, dă-mi voie să ţi-o prezint pe Wyma Beth Johnson.

Mami o luă în braţe, o sărută pe obraz şi-i zise:

— Mă bucur tare mult că ai venit, dragă Wyma. Simte-te ca acasă!

Vedeţi acum de ce o iubesc pe bătrânica familiei? Ar fi putut s-o îndepărteze pe Wyoh folosind aceleaşi cuvinte pe un alt ton, dar erau adevărate şi Wyoh ştia asta.

N-am apucat s-o avertizez pe Wyoh de schimbatul numelui, ideea mi-a venit pe drum. Unii dintre copiii noştri sunt mici şi, până se vor face mari şi vor avea destulă minte ca să-l dispreţuiască pe Temnicerul-şef, nu avea nici un rost să riscăm să trăncănească despre „Wyoming Knott e în vizită la noi”, pentru că numele apărea în Fişierul Special Zebra.

Eram nou în ilegalitate şi poate că de aceea uitasem să-i spun de schimbarea numelui.

Dar Wyoh se prinse de figură şi nu se dădu de gol.

Greg îşi pusese hainele de predicator şi era gata de plecare. Mami nu se grăbi, ci o prezentă pe rând pe Wyoh soţilor — Bunicul, Greg, Hans, apoi soţiilor — Ludmilla, Lenore, Sidris, Anna, cu multă graţie, apoi îi luă la rând pe copii.

— Mami, am spus, scuză-mă, dar vreau să-mi schimb braţul.

Îşi încruntă sprâncenele, transmiţându-mi un mesaj clar: „Vorbim mai târziu, dar nu în faţa copiilor”, aşa că i-am spus:

— Ştiu că e târziu, văd că Greg se tot uită la ceas, iar Wyma şi cu mine vrem să mergem la biserică. N-am încotro.

Înţelese şi se linişti.

— Bine, dragă.

Am plecat să-mi schimb braţul, dar am apucat să văd că o luase pe Wyoh de mijloc aşa că m-am liniştit şi eu.

Mi-am înlocuit braţul numărul 7 cu cel de societate. Dar, de fapt, mă retrăsesem ca să-l sun pe Mike. Am format MYCROFTXXX…

— Mike, suntem acasă acum, dar plecăm la biserică. Nu cred că poţi să asculţi acolo. Am să te sun mai târziu. Ai vreo veste de la profesor?

— Încă nu, Man. Ce biserică e? S-ar putea să am vreun circuit.

— „Stâlpul Tabernaculului Focului Căinţei”.

— N-am nici o referinţă.

— Adaptează-te la ritmul meu, amice. Fii atent. Ne întâlnim în Sala Comunală trei — vest. Asta e la sudul Staţiei de pe Inel, pe la numărul…

— Ştiu numărul. Înăuntru este un receptor pentru canale şi un telefon afară pe coridor. Am să ascult la amândouă.

— Cum vrei, dar nu mă aştept la necazuri, Mike.

— Da, dar profesorul mi-a spus să fac aşa. Uite că şi el raportează acum. Vrei să-i vorbeşti?

— N-am timp. Pa!

Aşa era înţelegerea. Să păstrăm întotdeauna legătura cu Mike ca să ştie unde suntem şi ce vrem să facem. Dacă are terminale nervoase în locurile în care mergem, va putea să asculte ce se-ntâmplă. Ideea mi-a venit după ce descoperisem azi de dimineaţă că Mike putea asculta la telefoane închise, descoperire care m-a tulburat pentru că nu cred în minuni. Dar, după ce m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că se poate deschide un telefon prin sistemul central de comutare, fără intervenţie din partea omului — dacă centrala are voinţă. Şi Mike are bolşoia [33] Mare (în 1. rusă. în text). voinţă.

Este greu de explicat cum de ştia Mike că există un telefon pe holul acela, din moment ce ideea de spaţiu pe care o avem noi este total diferită de a lui. Dar cred că are în memorie un fel de hartă — relaţii structurate — a întregului oraş Luna City şi poate aproape întotdeauna să facă legătura între ceea ce-i spunem noi cu ceea ce ştie el. Nu te poţi ascunde de Mike.

Mami, Greg şi Wyoh mă aşteptau la uşa exterioară. Mami îşi cam pierduse răbdarea, dar îmi zâmbi. Îi împrumutase lui Wyoh o etolă. Nu era pretenţioasă la haine, ca orice lunar de altfel, dar la biserică era altceva. Trebuia să ai o anumită ţinută.

Am ajuns la timp, Greg se duse direct spre platformă, iar noi spre scaune. M-am aşezat confortabil, gândindu-mă la orice altceva, numai la predica lui Greg nu. Dar Wyoh era atentă, asculta predica şi cânta minunat cântecele de pe cartea de imnuri. Nu cred că le ştia de dinainte.

Când am ajuns acasă, era destul de linişte. Copiii şi o mare parte dintre adulţi se culcaseră deja. Hans şi Sidris erau încă treji. Sidris ne aduse prăjituri şi cacao caldă, după care toată lumea merse la culcare. Mami o conduse pe Wyoh în tunel, în camera în care locuiseră cei mai mulţi dintre copiii noştri, cea în care, ultima dată când o văzusem, stăteau doi băieţi. N-am întrebat-o cum făcuse rearanjarea, dar ştiam că-i oferise musafirei mele camera cea mai bună pe care o avusese la îndemână, altfel ar fi cazat-o cu una din fetele cele mari.

În noaptea aceea am dormit cu Mami, pentru că soţia senioară este leacul potrivit pentru nervi — şi se întâmplaseră în ultima vreme destule lucruri care-mi zdruncinaseră nervii. Asta era un motiv pentru care dormeam cu ea, celălalt era că vroiam să ştie că nu am să mă strecor în camera lui Wyoh după ce aveau să adoarmă toţi şi să se facă linişte deplină. Atelierul în care dormeam când aveam chef de singurătate era după colţ, vizavi de camera lui Wyoh. Mami îmi spusese limpede şi răspicat: „Dă-i drumul, dragă. Să nu-mi spui mie dacă vrei să faci prostii. Du-te fără ca eu să aflu.

Nici unul din noi n-ar fi admis aşa ceva. M-am dus la Wyoh când am fost gata de culcare şi i-am zis noapte bună.

Când am ajuns înapoi, Mami, în loc de noapte bună, mi-a spus:

— Manuel, de ce musafira ta micuţă şi dulce s-a machiat ca o africană? Mă gândeam că-i stă mai bine cu culoarea ei naturală. Nu că nu i-ar sta bine şi aşa.

M-am întors cu faţa spre ea şi i-am explicat. Suna fals şi atunci am adăugat şi altele, până m-am trezit că-i spun totul, în afară de un lucru: de Mike. Adică i-am povestit de el, dar nu i-am spus că e computer, ci un om pe care Mami n-ar trebui să-l întâlnească din motive de securitate.

Spunându-i toate astea, am luat-o în subcelula mea în conspiraţie, unde şi ea la rândul ei putea să-şi formeze propria ei celulă şi nu cred că m-am desconspirat ca un soţ care nu-şi ţine gura în faţa nevestei. Recunosc, m-am pripit, dar dacă tot trebuia să i se spună, ăsta era momentul cel mai bun.

Mami e o femeie inteligentă. Are şi tact. Conducerea unei familii numeroase, fără să-ţi arăţi colţii, cere multă diplomaţie. Era respectată de familiile de fermieri din Luna City. Era mai veche prin locurile astea decât cei mai mulţi lunari şi putea fi de ajutor.

Familia nu s-ar fi descurcat fără ea. Fără ajutorul ei, nu cred că eu şi cu Wyoh am fi putut să vorbim la telefon fără să dăm de bănuit şi să-i ţinem pe copii deoparte. Dar cu Mami de partea noastră, în casă nu vom avea nici un fel de probleme.

După ce mă ascultă, zise:

— Pare periculos, dragule.

— Este, i-am zis. Ascultă, Mimi, dacă nu vrei să te bagi, spune-mi… şi uită ce ţi-am povestit.