Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Wyoh chicoti.

— Oh, scumpule! Crezi că-mi pasă ce zice lumea? Sunt chiar încântată să joc rolul dulcineei tale, dar să nu fii prea sigur că ar fi doar un rol de interpretat.

— Niciodată să nu tachinezi un câine bătrân, zise profesorul blajin. S-ar putea să mai muşte o dată. S-ar putea să mă instalez pe canapeaua asta multe nopţi. Manuel, am să-mi scurtez cât pot drumurile obişnuite şi tot aşa trebuie să faci şi tu. Cât timp simt că un cazac are de gând să-mi fure libertatea, am să dorm în ascunzătoarea asta. Pe lângă faptul că este un loc ferit şi sigur, mai are o calitate, camera este bună şi pentru şedinţele celulei; are telefon.

— Profesore, pot să vin cu o sugestie? zise Mike.

— Te rog, amigo, te ascultăm.

— Am înţeles că riscurile cresc cu fiecare întâlnire a celulei noastre executive. Dacă sunt binevenit, mă pot alătura vouă prin telefon, altfel e prea riscant.

— Întotdeauna, eşti binevenit, camarade Mike! Avem nevoie de tine, dar…

Profesorul părea îngrijorat.

— Profesore, am zis, nu-ţi face probleme în legătură cu ascultarea.

I-am explicat cum poate să dea un telefon „Sherlock”.

— Telefoanele sunt sigure, dacă Mike supraveghează convorbirea. Ah, uitasem! Nu ţi-am zis cum să dai de Mike. Zi tu, Mike! Profesorul va folosi numărul meu?

Au căzut de acord pe parola MISTERIOS. Profesorul şi Mike împărtăşeau o bucurie copilărească gândindu-se la intriga în care erau amestecaţi. Cred că profesorului i-ar fi plăcut să fie rebel cu mult înainte să-şi fi dezvoltat filosofia politică, dar Mike — putea oare să-l intereseze libertatea omului? În nici un caz. Revoluţia era un joc — un joc care îi asigura compania prietenilor şi îi oferea şansa de a-şi etala talentele. Mike e cel mai orgolios computer din câte s-au văzut până acum.

— Oricum avem nevoie de camera asta, zise profesorul, căutând în geantă. Scoase un teanc voluminos de bancnote.

M-am uitat mirat.

— Ce-ai făcut, profesore, ai jefuit o bancă?

— Da, demult. Poate că în viitor Cauza o va cere din nou. Ar fi un început bun să o închiriem pe o lună. Vrei să te ocupi tu, Manuel? S-ar putea ca direcţia hotelului să fie surprinsă auzindu-mi vocea. M-am furişat înăuntru pe scara de serviciu.

L-am sunat pe director şi m-am tocmit pentru chiria unei camere pentru o lună. A cerut nouă sute de dolari Hong Kong. I-am oferit nouă sute de dolari de-ai Autorităţii. A vrut să ştie câte persoane vor ocupa camera, iar eu l-am întrebat dacă politica hotelului Raffles este să-şi bage nasul în vieţile clienţilor lor.

Până la urmă, ne-am înţeles la patru sute şaptezeci şi cinci de dolari Hong Kong. Eu i-am trimis banii, iar el cheile. Am folosit liftul. Erau două chei, una i-am dat-o lui Wyoh, una profesorului, iar pe cea pe care o primisem pentru o zi, am păstrat-o eu, ştiind că nu vor schimba încuietoarea decât în cazul în care nu vom plăti la sfârşit de lună.

(Pe Pământ e altă practică, de-a dreptul jignitoare! Pentru a primi cheile, clientul e obligat să semneze sau să prezinte actele recepţionerului.)

— Ce urmează acum? Mâncare? am întrebat.

— Mie nu mi-e foame, Mannie.

— Manuel, ai zis să aşteptăm până când Mike îţi va răspunde la întrebări, dar hai să ne întoarcem la problema de bază. Cum ne vom descurca când vom avea de înfruntat Terra, David faţă în faţă cu Goliat?

— Ei, sperăm să trecem peste asta. Mike, ai vreo idee?

— Doar am spus că am. Putem să aruncăm cu pietre, răspunse el pe un ton plângăcios.

— Pentru numele lui Bog! Nu ne arde de glume.

— Dar, Man, protestă, putem să aruncăm cu pietre în Terra. Şi chiar aşa o să facem.

Până să-mi dau seama că Mike vorbea serios şi că schema ar putea merge, a trecut ceva timp. După ce-am înţeles cum stăteau lucrurile, le-am explicat profesorului şi lui Wyoh că partea a doua era adevărată. Totuşi, amândouă ideile lui Mike ar fi trebuit să fie clare de la început.

Mike raţiona în felul următor: Ce e „războiul”? Într-o carte, războiul era definit ca fiind folosirea forţei pentru obţinerea rezultatelor politice. Iar „forţa” este acţiunea unui corp asupra altuia prin intermediul energiei.

În război, chestia asta se face cu „arme”, iar Luna nu avea nici una. Dar când Mike cercetă armele să vadă despre ce era vorba, descoperi că, de fapt, erau motoare pentru energie, de acumulare şi de transformare a energiei, iar Luna avea energie din belşug. Numai fluxul solar producea la amiază cam un kilowatt pe metru pătrat. Puterea solară, deşi ciclică, este nelimitată, iar puterea de fuziune a hidrogenului este şi ea la rândul ei nelimitată şi oricum mai ieftină, dacă ai gheaţă în mină şi dacă montezi o instalaţie automată de foraj. Luna are energie, dar cum s-o folosim?

Luna mai are şi energia de poziţie; se află într-un maxim gravitaţional de unsprezece kilometri pe secundă, împiedicată să cadă de un prag de numai 2, 5 km/s. Mike ştia pragul acesta, expedia zilnic cargoboturi de cereale peste el, lăsându-le să alunece la vale, spre Terra.

Mike calculase ce s-ar fi întâmplat dacă un cargobot de o sută de tone (ori aceeaşi masă de pietre) ar ajunge pe Terra în cădere liberă.

Energia cinetică în momentul lovirii ar fi de 6, 25 ori 10 la puterea 12 joule, peste şase trilioane de joule, convertită în căldură într-o fracţiune de secundă. Adică explozie, şi încă una mare de tot!

Ar fi trebuit să fie clar de la început. Uită-te la Lună! Ce vezi? Mii şi mii de cratere, locuri unde pare că Cineva s-ar fi jucat aruncând cu pietre.

— Pentru mine, un joule nu-mi spune prea multe, zise Wyoh. Ce înseamnă asta în raport cu o bombă cu hidrogen?

— Păi…

Am început să fac calculele în minte. „Mintea” lui Mike lucra mai repede, aşa că răspunse el:

— Ciocnirea unei mase de o sută de tone de Terra se apropie de efectul unei bombe atomice de două kilotone. — Kilo înseamnă o mie, murmură Wyoh, iar mega înseamnă un milion… Ei, dar asta e de 50000 de ori mai puţin decât o bombă de o sută de megatone. Nu era asta mărimea pe care o folosea Sovunion?

— Wyoh, scumpo, am zis blând, nu se calculează aşa. Ia întoarce-o invers. Un nivel de două kilotone este echivalent cu explozia a două milioane de kilograme de trinitrotoluen… şi te asigur că un kilogram de TNT dă o explozie zdravănă. Întreabă orice miner. Două milioane de kilograme vor rade un oraş destul de mare. Nu-i aşa, Mike?

— Da, Man. Dar, Wyoh, singura mea prietenă femeie, mai există şi un alt aspect. Bombele de fuziune de multimegatone sunt ineficiente, pentru că explozia are loc într-un spaţiu prea mic, cea mai mare parte din energie se iroseşte de pomană. Deşi o bombă de o sută de megatone are un nivel mai mare de 50000 decât nivelul unei bombe de două kilotone, efectul ei distructiv este doar de 1300 de ori mai mare ca cel al exploziei a bombei de două kilotone.

— Mie mi se pare că şi 1300 e destul de mult, dacă ei vor folosi asupra noastră bombe de nu ştiu câte ori mai puternice.

— Aşa e, Wyoh prietena mea femeie… dar Luna are multe stânci.

— Oh, da, avem, de asta îi spunem „Pietroiul”.

— Camarazi, spuse profesorul, discuţia asta îmi depăşeşte competenţa. În tinereţe, pe vremea aruncării bombelor, experienţa mea s-a oprit la bombe de ordinul sutelor de grame de exploziv chimic, acela despre care ai vorbit tu, Manuel. Mă rog, cred că voi doi ştiţi despre ce vorbiţi.

— Ştim, aprobă Mike.