Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Apoi Wyoh îşi puse şapca pe propriul ei cap, se duse la telefon, se aplecă aproape de el, cu gura între microfoanele binaurale, îşi ţuguie buzele şi scoase nişte ţocăieli, ca şi cum ar fi sărutat pe cineva:

— Asta e pentru tine, Mike. Michelle este acolo?

Să mă ia naiba dacă el nu-i răspunse cu o voce de soprană:

— Sunt chiar aici, scumpo, şi sunt atât de fericită!

Michelle primi şi ea un sărut, iar eu i-am explicat profesorului cine era şi m-am grăbit să-l prezint. Se comportă protocolar, inspiră adânc, fluieră şi-şi frânse mâinile una de alta. Uneori, am impresia că nu e în toate minţile.

Wyoh mai turnă nişte vodcă. Profesorul o văzu şi îi luă băutura din mână, i-o amestecă cu ceai, iar pe-a mea şi pe-a lui cu cafea şi le îndulci pe toate cu miere.

— Am declarat Revoluţia, spuse el ferm, acum trebuie s-o realizăm. Avem nevoie de capete limpezi. Manuel, ai fost ales preşedinte. Începem?

— Mike este preşedintele, am zis. Evident. Şi tot el este şi secretarul. Prima regulă de securitate: nu vom păstra nimic scris. Cu Mike nu avem nevoie de aşa ceva. Hai mai bine să facem un tur, să vedem cum stăm. Eu sunt nou în afacere.

— Şi tot pentru securitate, vorbi profesorul, secretul lui Mike trebuie păstrat numai la nivelul acestei celule executive. Secretul va putea fi spus numai cu acordul nostru, al celor trei, ba nu, patru.

— Despre ce secret vorbiţi? întrebă Wyoh. Mike a acceptat să ne păstreze secretele. El este cel mai sigur dintre noi, lui nu i se poate spăla creierul, nu-i aşa Mike, dragule?

— Ei, mi se poate spăla creierul, recunoscu Mike, dacă sunt tratat cu un voltaj foarte mare. Ori dacă sunt făcut bucăţi sau supus la solvenţi, sau la o entropie pozitivă prin alte mijloace. Oricum, conceptul ăsta mă deranjează. Dar, dacă prin spălarea creierului înţelegi că aş putea fi obligat să trădez secretele noastre, te asigur că răspunsul este absolut negativ.

— Wye, ' profesorul s-a referit doar la secretul existenţei lui Mike însuşi, am spus. Mike, bătrâne, tu eşti arma noastră secretă, ştii, nu-i aşa?

Răspunse timid:

— Ştiu şi mi-a fost necesar când am calculat şansele.

— Cum ar fi fost şansele fără tine, camarade? Proaste, nu?

— Cam aşa ceva. Oricum, nu erau aşa de mari.

— Mike, nu vreau să te forţez cu nimic. Dar o armă secretă trebuie să fie secretă. Mike, mai bănuieşte cineva că eşti viu?

— Sunt oare?

Vocea lui trăda o tragică însingurare.

— Ei, n-o să ne certăm acum pentru sensul unui cuvânt. Evident, eşti viu!

— Nu eram sigur. E bine să fii viu. Mannie, primul meu prieten, nu mai ştie nimeni în afară de voi trei. Cei trei prieteni ai mei.

— Aşa şi trebuie să rămână ca să câştigăm pariul. E-n regulă? Doar noi trei şi să nu mai vorbeşti cu nimeni altcineva!

— Noi o să vorbim foarte mult cu tine! interveni Wyoh.

— Asta nu e numai foarte bine, zise Mike direct, dar şi necesar. A fost un factor important în calcularea şanselor.

— Am stabilit deci, am zis. Ei au totul, noi îl avem doar pe Mike. Aşa rămâne. Zi, Mike, luptăm cu Terra? Mă ia cu fiori.

— O să luptăm… dacă nu pierdem până atunci.

— Bine, gândeşte-te la asta. Mai există şi alte computere la fel de deştepte ca tine? Mai are vreunul conştiinţă?

Ezită.

— Nu ştiu, Man.

— N-ai date?

— Ba da, dar insuficiente. Am urmărit amândoi factorii, atât cel de inteligenţă, cât şi pe cel de conştiinţă, nu numai în revistele de specialitate, ci şi în celelalte şi nu am descoperit nimic interesant. Nu există pe piaţă un computer cu capacitatea mea actuală, dar cred că unul de acelaşi model ar putea fi îmbunătăţit, ca şi mine. Mai mult, un computer de mare capacitate ar putea fi ţinut secret şi să nu apară în literatura de specialitate.

— Mda, ăsta e un risc pe care trebuie să ni-l asumăm.

— Aşa e, Man.

— Nu mai există computere atât de deştepte ca Mike! Zise Wyoh pe un ton dispreţuitor. Nu fi prost, Mannie.

— Wyoh, Man nu e prost. Am văzut un raport destul de neliniştitor, în care se spunea că la Universitatea din Peiping se fac încercări de combinare a computerelor cu creiere umane, pentru a obţine capacităţi masive. Un calculator ciborg.

— Şi au zis cum fac?

— Articolul nu trata probleme tehnice.

— Nu are rost să ne îngrijorăm în legătură cu ceea ce nu putem schimba. Nu-i aşa, profesore?

— Aşa-i, Manuel. Un revoluţionar trebuie să-şi ferească mintea de griji, altfel stresul e insuportabil.

— Eu nu cred o iotă, zise Wyoh. Îl avem pe Mike şi vom câştiga! Mike, iubitule, ai spus c-o să luptăm împotriva Terrei, iar Mannie zice că asta e o bătălie pe care n-o putem câştiga. Ai idee despre cum am putea învinge, pentru că altfel nu ne-ai fi acordat aceea şansă din şapte. Deci, care e ideea?

— Să aruncăm cu pietre în ei, răspunse Mike.

— Nu e deloc amuzant, i-am zis. Wyoh, nu merită osteneala. Nici măcar nu am pus la punct cum să plecăm de-aici fără să fim înhăţaţi. Mike, profesorul a spus că au fost ucişi nouă gardieni aseară, iar Wyoh susţine că erau douăzeci şi şapte în total. Deci, au mai rămas optsprezece. Ce ştii? E adevărat? Ştii unde sunt, ce fac? Nu putem începe o revoluţie, dacă nu ieşim de-aici.

Profesorul mă întrerupse:

— Manuel, asta e o chestiune temporară, care se poate rezolva. Mi se pare că problema ridicată de Wyoh este fundamentală şi ea ar trebui discutată. Zi de zi, până o rezolvăm. Mă interesează ceea ce crede Mike.

— Bine, bine, dar nu vrei să aştepţi să-mi răspundă mie mai întâi?

— Scuze, domnule.

— Mike?

— Man, numărul oficial al gardienilor Temnicerului-şef este douăzeci şi şapte. Dacă au murit nouă, numărul oficial este optsprezece.

— De ce zici mereu numărul oficial?

— Am nişte date incomplete care ne-ar putea lămuri. Lăsaţi-mă să le enunţ înainte de a ne pripi să tragem concluzii. Deci, oficial, departamentul Ofiţerilor de Securitate, pe lângă funcţionari, este format numai din gardieni. Dar eu lucrez cu ştatele de plată pentru Complexul Autorităţii, iar numărul personalului plătit de Departamentul de Securitate nu este de douăzeci şi şapte.

Profesorul înclină din cap.

— Ăştia sunt spionii companiei.

— Stai aşa, profesore. Ce e cu toţi oamenii ăştia?

— Simple numere de cont, Man, răspunse Mike. Cred că numele lor se află în locaţia de memorie din banca de date a şefului securităţii.

— Stai un pic, Mike. Şeful securităţii, Alvarez, te foloseşte pe tine pentru dosare?

— Cred că da, pentru că locaţia lui de memorie are o parolă cifrată.

— La naiba, am spus. Profesore, nu e nostim? Îl foloseşte pe Mike ca să-şi păstreze înregistrările. Mike ştie unde se găsesc, dar nu se poate atinge de ele.

— De ce, Manuel?

Am început să-i explic profesorului şi lui Wyoh ce fel de memorie are un computer ultra-performant: memorii permanente, care nu se şterg, întrucât tiparele sunt logice prin ele însele, cum ar fi gândurile; memorii pe termen scurt, care se folosesc doar pentru programele curente, iar apoi se şterg, cum ar fi memoria care îţi spune dacă ai îndulcit cafeaua; memorii care se păstrează atât timp cât ai nevoie de ele, milisecunde, zile sau ani, dar se şterg în momentul în care nu-ţi mai trebuie. Există date înregistrate permanent, ca educaţia primită în copilărie care se învaţă perfect şi nu se mai uită niciodată; pot fi condensate, rearanjate, relocate şi editate. Mai este şi o listă lungă a nivelelor de memorii speciale, de însemnări înregistrate prin programe foarte complexe, fiecărei locaţii fiindu-i alocată o parolă proprie de apel, codificată sau nu, cu posibilităţi nesfârşite de blocare a semnalelor: secvenţial, paralel, temporal, situaţional şi altele.