Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Asta numeşti tu minoră?

— În comparaţie cu celelalte probleme, da, Man.

— Mike, scumpule, cât timp va lua? Când vom reuşi?

— Wyoh, o proiecţie brută bazată pe date puţine şi mai mult intuitive, estimează că va lua cam peste cincizeci de ani.

— Cincizeci de ani? O nimica toată! Putem avea o piaţă liberă.

— Wyoh, am zis, cifra e calculată cu aproximaţie şi nu garantez că ar fi sigur peste cincizeci de ani.

— E vreo diferenţă?

— Normal, i-am spus. Ceea ce ne-a zis Mike nu e posibil să se împlinească mai devreme de cinci ani, şi ar fi surprins să ţină mai mult de cinci sute de ani. Am dreptate, Mike?

— Da, Man.

— Deci, avem nevoie de altă proiecţie. Profesorul a arătat clar că exportăm apa şi materia organică fără să le mai primim înapoi, eşti de acord, Wyoh?

— Da, desigur. Numai că eu nu cred că asta e de importanţă majoră.

— Bine, Mike. Facem alt calcul, fără transport ieftin, fără transmutaţie. Peste cât timp vor apărea problemele?

— Peste şapte ani.

— Şapte ani zici?

Wyoh sări în sus, uitându-se ţintă la telefon.

— Mike, dragă, vorbeşti serios?

— Wyoh, spuse el cu o voce plângăreaţă, am făcut tot ce-am putut. Situaţia are un număr impresionant de mare de variabile şi, ajutându-mă de multe presupuneri, am formulat câteva mii de soluţii. Răspunsul cel mai fericit l-am găsit presupunând că nu vor exista creşteri de tonaj şi nici de populaţie lunară — dacă se vor impune restricţii severe la capitolul natalitate — şi se va căuta gheaţă mai intens, pentru a ne menţine rezervele de apă. Asta ne-ar da o speranţă de maxim douăzeci de ani. Toate celelalte răspunsuri sunt incomparabil mai rele.

Wyoh, gravă, spuse:

— Ce se va întâmpla peste şapte ani?

— Am ajuns la răspunsul ăsta luând în calcul situaţia prezentă, fără nici o schimbare în politica Autorităţii, şi cu toate variabilele extrapolate din experienţele empirice din comportarea lor din trecut. E un răspuns conservator de mare probabilitate, conform datelor disponibile. 2082 este anul în care cred că va începe lupta pentru supravieţuire, iar canibalismul va apărea cam la doi ani după asta.

— Canibalism!

Se răsuci şi îşi rezemă capul de pieptul profesorului.

El o bătu uşurel pe umăr, zicându-i blând:

— Îmi pare rău, Wyoh, dar oamenii nu-şi dau seama cât de precară este ecologia noastră. Chiar şi pe mine mă şochează. Ştiu că apa curge la vale, dar nu-mi imaginam cât de repede va ajunge la capăt.

Wyoh se calmă.

— Bine, profesore, recunosc, n-am avut dreptate. Cred că avem nevoie de embargou şi de tot ce implică asta. Să ne apucăm de treabă. Hai să-l întrebăm pe Mike ce şanse avem. Acum ai încredere în el, nu?

— Da, doamnă dragă, am încredere. Trebuie să-l avem de partea noastră. Manuel?

Mi-a luat ceva timp ca să-l conving pe Mike că eram serioşi şi să-l fac să înţeleagă că glumele ne pot ucide (această maşină nu are noţiunea de moarte umană). Vroiam să primim asigurarea că ne va proteja secretele, indiferent de ce program de căutare a lor ar fi folosit, chiar dacă cineva ar fi avut parolele noastre. Puteau să nu vină de la noi. Mike se simţi jignit că m-am putut îndoi de el chiar şi o secundă, dar problema era prea serioasă ca să ne permitem vreo greşeală.

După ce ne-am luat toate măsurile de siguranţă, am muncit două ore ca să programăm şi să reprogramăm, să schimbăm păreri şi să investigăm materialele suplimentare, înainte ca toţi patru, adică Mike, profesorul, Wyoh şi cu mine să fim încântaţi de munca noastră, de şansa pe care o are revoluţia, această revoluţie iniţiată şi condusă de noi, în care trebuia să învingem înainte să vină „Ziua Răzmeriţei pentru hrană”, cu mâinile goale… Împotriva Autorităţii, împotriva puterii de pe Terra, a tuturor celor unsprezece miliarde de locuitori, care luptau ca să ne supună voinţei lor. Nu aveam nici un as în mânecă, ci numai certitudinea trădării, a prostiei şi a laşităţii, dar şi a neputinţei noastre logice, militare şi strategice. Nu eram nici genii şi nici experţi în problemele lunare. Profesorul îl verifică pe Mike la istorie, psihologie, economie şi la altele, şi rămase pe deplin mulţumit de rezultate.

Într-un târziu, ne-am pus de acord că am terminat programarea. Oricum, nu ne mai trecea prin minte nici un factor semnificativ, de care ar fi trebuit să ţinem cont. Apoi, Mike zise:

— Problema este nedeterminată şi nu ştiu cum s-o rezolv. Pesimist? Optimist? Sau ca pe o rată a probabilităţilor exprimate printr-o curbă sau mai multe? Profesore, prietene? Manuel?

— Mike, am zis, când dau cu zarul, probabilitatea de a ieşi şase e de unu la şase. Nu îi cer vânzătorului să-l cântărească, nu-l măsor şi nu-mi fac griji că mi l-ar sufla cineva. Deci, nu ne da un răspuns fericit sau sumbru, nu ne arăta curbe de diagrame, ci mai bine, spune-ne totul într-o singură propoziţie. Ce şanse avem? Egale? Una la o mie? Nici una? Sau cum o fi.

— Bine, Manuel Garcia O'Kelly, primul meu prieten bărbat.

Preţ de treisprezece minute şi jumătate nu se auzi nici un zgomot, iar Wyoh îşi muşca degetele. Niciodată nu îi luase atât de mult timp lui Mike. Probabil că verifica fiecare carte pe care o citise de-a lungul timpului şi se folosea de şirurile de numere aleatoare. Începusem să cred că era supraîncărcat şi ori arsese ceva, ori intrase în vreo depresiune cibernetică care necesita o reparaţie, echivalentul lobotomiei pentru computere, pentru a opri oscilaţiile.

Într-un târziu, zise:

— Manuel, prietene, îmi pare nespus de rău!

— Care-i necazul, Mike?

— Am încercat şi tot am încercat, am verificat iar şi iar. Nu există decât o şansă din şapte ca să învingem!

M-am uitat la Wyoh, iar ea s-a uitat la mine. Am izbucnit amândoi în râs. Am sărit în sus de bucurie şi am strigat:

— Uraaa!

Wyoh începu să ţipe, se aruncă în braţele profesorului şi îl sărută.

Mike spuse pe un ton văicăreţ:

— Nu mai înţeleg nimic. Şansele sunt unu la şapte împotriva noastră, nu în favoarea noastră.

Wyoh încetă cu efuziunile sentimentale şi zise:

— Aţi auzit? Mike a spus noastră. Înseamnă că s-a inclus şi pe el.

— Mike, bătrâne, am înţeles ce-ai zis. Dar ai auzit vreodată ca vreun lunar să refuze să parieze când ştie că are o şansă din şapte?

— Nu-mi dau seama. Vă cunosc doar pe voi trei şi nu am date suficiente ca să fac un grafic.

— Nici nu-i nevoie de mai mult. Noi suntem lunari. Şi lunarii pariază, la naiba, suntem obligaţi să pariem. Ne-au adus aici sus şi au pariat că nu vom trăi mult. Dar noi i-am păcălit. Şi-o să-i mai păcălim o dată! Wyoh, unde ţi-e geanta? Scoate şapca roşie şi pune-i-o lui Mike. Dă-i şi un pupic. Hai să bem ceva! Toarnă un pahar şi pentru Mike. Vrei să bei ceva, Mike?

— Aş vrea eu, răspunse Mike melancolic, pentru că m-am întrebat deseori ce efect are etanolul asupra sistemului nervos uman, presupun că trebuie să fie asemănător cu hipertensiunea. Dar cum eu nu pot, te rog să-l bei tu pentru mine.

— Se aprobă. Imediat. Wyoh, unde e şapca?

Telefonul din perete era plat, încastrat în piatră, nu aveai de ce să agăţi şapca, aşa încât am pus-o pe raftul pentru scris, am toastat în cinstea lui Mike, i-am spus „Camarade”! iar el aproape că plângea. Oricum, avea vocea gâtuită de emoţie. Apoi, Wyoh luă Şapca Libertăţii, mi-o puse pe cap şi mă sărută în numele conspiraţiei, avea tot dreptul de data asta şi o făcu atât de pasional, încât nevasta mea cea mai în vârstă ar fi leşinat dacă ar fi văzut scena, apoi îmi luă şapca, i-o puse profesorului, aplicându-i acelaşi tratament. M-am bucurat că Mike spusese că inima profesorului funcţionează cum trebuie.