Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Ia te uită, am zis. „Nici pe departe perfect”. Asta e ce mi-am dorit toată viaţa.

— Deja o ai, imperfecţiunea, zise Wyoh. Profesore, cuvintele tale sună bine, dar îmi pare că au ceva alunecos. Parcă e prea multă putere în mâinile unor indivizi, desigur că nu vrei ca… bombele-H, de exemplu, să fie controlate de o persoană iresponsabilă.

— Părerea mea este că orice persoană este responsabilă. Întotdeauna. Iar dacă bombele-H există, şi există într-adevăr, un anumit om le poate controla. În termenii moralei „Statul” nu există. Există doar oamenii. Indivizii în sine. Fiecare este responsabil pentru propriile lui acţiuni.

— Mai vrea cineva încă un rând?

Nici un subiect de pe lumea asta nu cere un consum atât de mare de alcool ca o dispută politică. Am mai comandat încă o sticlă.

Până acum nu mă angajasem în dispute politice, pentru că nu avusesem nemulţumiri pe vremea când ne „strivea călcâiul de fier al Autorităţii”. Înşelam pe cât puteam Autoritatea, iar în restul timpului nu mă gândeam la ea. Nici nu-mi trecuse prin cap să scap de Autoritate, era imposibil. Mergi pe drumul tău, vezi-ţi de treabă şi n-o să ai probleme cu nimeni, asta era deviza mea.

E adevărat, nu ne permiteam să trăim în lux pe-atunci. După standardele de pe Pământ, eram săraci. Dacă aveam nevoie de un lucru care nu exista la noi şi trebuia importat, cei mai mulţi dintre noi renunţau la el. Pe vremea aceea nu exista o uşă electrificată în întreaga Lună. Costumele de presiune se aduceau de pe Terra, până când un chinez deştept de pe Lună a copiat costumele, făcând unele la fel mai bune şi mai simple. (Poţi arunca liniştit doi chinezi într-unul din deşerturile noastre de pe Lună şi vei vedea că, în loc să moară de foame, se vor îmbogăţi, vânzându-şi pietre unul altuia, vreme în care mai cresc şi doisprezece copii. Apoi, apare un hindus care va vinde cu amănuntul marfa luată de la ei en gros, la un preţ mai mic şi profit mai mare. Şi, uite — aşa, mergem înainte).

Am văzut ce e ăla lux pe Pământ. Dar nu merita să-l ai cu preţul a ceea ce suportau ei. Nu vorbesc aici de gravitaţia mare, asta nu-i deranjează, ci de tot felul de nimicuri absurde. Peste tot, numai birocraţie. Dacă un îngrăşământ din găinaţ de găină ar fi transportat dintr-un oraş pământean pe Lună, problema fertilităţii s-ar rezolva pentru un secol. Birocraţie peste birocraţie. Fă asta. Nu face aia. Stai la rând. Unde ţi-e chitanţa? Completează formularul. Să vedem licenţa. Prezintă şase exemplare. Numai spre ieşire. Viraj la stânga interzis. Viraj la dreapta interzis. Nu te băga peste rând ca să plăteşti. Ai uitat ştampila. Du-te înapoi să-ţi pună ştampila. Vrei să mori, n-ai decât, dar trebuie întâi să capeţi autorizaţie.

Wyoh se ţinea tare de profesor, sigură că el are toate răspunsurile posibile. Dar profesorul era mai interesat de întrebări decât de răspunsuri, derutând-o.

Spuse în cele din urmă:

— Profesore, nu te înţeleg. Nu ţin să-i spui guvern, vreau numai să-mi spui clar ce reguli crezi că sunt necesare pentru a ne asigura libertatea egală tuturor.

— Scumpă doamnă, am să accept cu plăcere regulile voastre.

— După câte văd eu, se pare că nu vrei nici o regulă!

— Asta e adevărat, dar am să accept orice regulă pe care o crezi necesară libertăţii tale. Eu sunt liber, indiferent de regulile care mă înconjoară. Dacă mi se par tolerabile, le tolerez. Dacă, dimpotrivă, mi se par neplăcute, le încalc. Sunt liber pentru că doar eu singur îmi asum responsabilitatea morală pentru ceea ce fac.

— Deci, nu vei accepta nici o lege pe care majoritatea o consideră necesară?

— Spune-mi care e legea respectivă şi am să-ţi spun dacă o voi respecta sau nu.

— Nu întoarce vorba. De fiecare dată când formulez un principiu general, întorci vorba.

Profesorul îşi strânse mâinile la piept.

— Mii de scuze. Dar crede-mă, scumpă Wyoming, sunt foarte dornic să-ţi fac pe plac. Ai spus mai devreme că frontul e dispus să se unească cu oricine merge pe drumul vostru. Nu este îndeajuns să-ţi doreşti să vezi Autoritatea eliminată de pe Lună, ci trebuie să mai şi acţionezi, nu?

Faţa lui Wyoh se lumină.

— Asta e!

Îl lovi cu pumnii în coaste cu blândeţe, apoi îl îmbrăţişă şi îl sărută pe obraz.

— Camarade, hai să-i dăm drumul!

— Noroc, am zis şi eu. Hai să-l găsim pe Temnicerul-şef şi să-l elimi… elimi… eliminăm.

Mi se părea o idee bună la ora aceea. Nu prea avusesem o noapte ca lumea şi nici nu prea ţineam la băutură.

Profesorul umplu paharele, îl ridică pe-al lui şi anunţă cu multă demnitate:

— Camarazi… Începem Revoluţia!

La vorbele astea am primit amândoi câte un pupic. Brusc, m-am trezit la realitate, în timp ce profesorul se aşeză şi spuse:

— Comitetul de urgenţă al Lunii Libere este în şedinţă. Trebuie să plănuim acţiunea.

— Uşurel, profesore! am zis. Eu nu m-am pus de acord cu nimic. Ce e chestia asta cu acţiunea?

— Adică, vom răsturna Autoritatea, vorbi cu blândeţe.

— Cum? Aruncând cu pietre în ei?

— Asta rămâne de stabilit. Suntem în etapa plănuirii.

— Profesore, am zis, mă cunoşti. Dacă eliminarea Autorităţii ar fi fost ceva la îndemâna mea, fii sigur că nu m-aş fi dat în lături.

— „… vieţile noastre, averile şi onoarea noastră sacră”.

— Poftim?

— E un preţ care a fost plătit odată.

— Ei bine, nu m-aş da în lături de la nimic. Dar când pariez pe ceva, vreau să ştiu că am măcar o şansă de câştig. I-am spus şi lui Wyoh noaptea trecută că nu fac nazuri la şansele mici…

— Unu la zece ai spus, Mannie.

— Da, Wyoh, aşa am zis. Dar arată-mi şansele astea şi licitez. Ei, puteţi s-o faceţi?

— Nu, Manuel, nu cred.

— Atunci, de ce să mai discutăm? Eu nu văd nici o şansă.

— Nici eu, Manuel. Dar noi abordăm problema asta în mod diferit. Revoluţia este o artă pe care o urmez de dragul artei, nu ca pe-o sarcină pe care trebuie să o îndeplinesc. Nu e nici o dezamăgire de-aici. O cauză pierdută te poate mulţumi spiritual, ca şi o victorie.

— Pentru mine, nu. Regret.

— Mannie, zise Wyoh deodată, de ce nu-l întrebi pe Mike?

— Vorbeşti serios?

— Cât se poate de serios. Dacă cineva poate calcula şansele, Mike ar fi acela. Nu crezi?

— Mda. Posibil.

— Cine e acest Mike, dacă nu sunt indiscret? întrebă profesorul.

Am ridicat din umeri.

— Nimeni.

— Mike e cel mai bun prieten al lui Mannie. Se pricepe foarte bine să calculeze şansele.

— Ce e, contabil? Draga mea, dacă introducem un al patrulea membru, violăm principiul celulei.

— Nu văd de ce, răspunse Wyoh. Mike poate fi un membru al celulei pe care o conduce Mannie.

— Da… e adevărat. Îmi retrag obiecţia. E de încredere? Garantezi pentru el? Tu ce zici, Manuel?

— Este nesincer, imatur, se ţine de şotii şi nu-l interesează deloc politica.

— Mannie, vezi că te spun lui Mike. Profesore, nu e deloc genul ăsta şi avem nevoie de el. De fapt, el ar trebui să fie preşedintele nostru, iar noi celula de sub el. Celula executivă.

— Wyoh, ai oxigen destul? Ce-ai păţit?

— Mă simt perfect, eu n-am tras la măsea ca tine. Gândeşte-te, Mannie. Foloseşte-ţi imaginaţia.

— Trebuie să recunosc că afirmaţiile voastre contradictorii mi se par foarte contradictorii, spuse profesorul.

— Mannie?

— Of, la naiba!

N-am avut încotro şi i-am povestit confidenţial totul despre Mike, cum s-a trezit la viaţă, cum şi-a primit numele, cum a cunoscut-o pe Wyoh. Profesorul acceptă ideea unui computer cu conştiinţă mai uşor decât am acceptat eu ideea de zăpadă, când am văzut-o pentru prima dată. Dădu din cap şi zise: