Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Wyoh dădu din cap negativ.

— Există acolo o bucătărie şi un oficiu care se folosesc la banchete şi aniversări. Bănuiesc că femeia asta, Mămica, conduce o măcelărie împreună cu familia, pentru că aranjau corpurile tot atât de repede pe cât eu şi Finn le aduceam în spate, încetinindu-şi viteza în funcţie de ritmul în care cadavrele erau înghiţite de canalul de scurgere al oraşului. Priveliştea m-a umplut de scârbă, aşa că am preferat să fac ordine pe hol. Partea cea mai grea a fost la haine, mai ales la uniformele militare.

— Ce-aţi făcut cu armele laser?

Profesorul se uită la mine cu o privire fără expresie.

— Zici arme? Dragul meu, trebuie să fi dispărut. De pe trupurile camarazilor noştri morţi am luat tot ceea ce avea valoare sentimentală pentru rude, pentru identificare, pentru amintirea momentului. În câteva minute totul era lună. N-ar fi păcălit nicidecum Interpolul, dar măcar locul arăta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic neobişnuit. Ne-am sfătuit şi am căzut de acord că ar fi bine să nu ne Vedem o vreme şi am plecat separat. Eu am ieşit pe o uşă de presiune de deasupra scenei, care conducea la nivelul şase. Apoi am încercat să te sun pe tine, Manuel, fiind îngrijorat de soarta ta şi a acestei scumpe doamne.

Profesorul se înclină spre Wyoh.

— Asta e toată povestea. Am petrecut noaptea în locuri ferite.

— Profesore, am intervenit, gărzile care au venit erau probabil nou-veniţi pe Lună, cu caşul la gură. Altfel, n-am fi câştigat.

— S-ar putea, aprobă el. Dar chiar dacă n-ar fi fost, tot acolo s-ar fi ajuns.

— Cum aşa? Aveau arme.

— Tinere, ai văzut vreodată un câine boxer? Cred că nu există câini atât de mari pe Lună, pentru că boxerul este rezultatul unei selecţii speciale. Blând şi inteligent, se transformă într-un ucigaş feroce atunci când situaţia o cere. Aici a fost zămislită o creatură şi mai curioasă. Nu cunosc nici un oraş de pe Terra cu un standard atât de înalt al bunelor maniere şi al consideraţiei pentru fiinţa umană ca aici, pe Lună. Făcând o comparaţie, oraşele Terrei, pe care le cunosc în marea lor majoritate, sunt barbare. Totuşi, lunarii sunt ucigaşi la fel de nemiloşi ca şi un câine boxer. Manuel, cei nouă paznici, indiferent cât de bine înarmaţi ar fi fost, nu aveau nici o şansă împotriva acelei mulţimi. Temnicerul nostru a judecat greşit.

— Hm. Ai văzut vreun ziar de dimineaţă, profesore? Sau ştiri video?

— Da, ultimele.

— Nu s-a pomenit nimic în ultimele ştiri de azi-noapte.

— Nici azi-dimineaţă.

— Ciudat, am zis.

— Care-i ciudăţenia aici? întrebă Wyoh. Noi nu o să scoatem nici un cuvânt. Avem camarazi în locurile cheie la toate ziarele de pe Lună.

Profesorul dădu din cap.

— Nu-i atât de simplu, draga mea. Există cenzura. Ştii cum se pregăteşte un exemplar din ziarele noastre?

— Nu prea. E făcut de-o maşinărie, nu?

— Tocmai asta vrea să ne spună profesorul, i-am zis. Ştirile sunt tipărite în birourile editoriale. De acolo sunt preluate de un serviciu închiriat, condus de computerul-şef de la Complexul Autorităţii — speram că va fi observat că am spus „computerul-şef şi nu „Mike” — şi sunt trimise în computer prin circuitul telefonic. Rolele se introduc într-o secţiune a computerului, care le citeşte, le aranjează şi tipăreşte ziarele separat în fiecare oraş mare. Ediţia Novylen a Cotidianului lunar, tipărită în Novylen, conţine poveşti şi anunţuri locale, iar computerul face schimbările din simbolurile standard fără să fie nevoie să i se spună cum. Ceea ce a vrut profesorul să zică este că, din Complexul Autorităţii, Temnicerul-şef poate interveni în tipărirea ziarelor. Asta e valabil pentru toate serviciile de ştiri, atât dinspre cât şi spre Lună, pentru că sunt canalizate prin camera computerelor.

— Ideea e că Temnicerul-şef poate face să dispară din ziar întreaga poveste, continuă profesorul. Nu are importanţă dacă a făcut-o sau nu. Verifică-mă Manuel, ştii că sunt cam nepriceput când e vorba de maşinării. Oricum, poate introduce orice poveste vrea el, indiferent câţi camarazi avem noi în birourile ziarelor.

— Desigur, am aprobat. La Complex, orice poate fi adăugat, tăiat sau schimbat după bunul plac.

— Asta, señorita, este slăbiciunea Cauzei noastre. Lipsa accesului la comunicaţii, la mass-media. Paznicii ăia imbecili n-au avut nici o importanţă, dar este al dracului de important faptul că Temnicerul-şef hotărăşte, şi nu noi, dacă povestea asta trebuie spusă sau nu. Pentru un revoluţionar, mijloacele de comunicare reprezintă o condiţie sine-qua-non.

Wyoh se uită la mine cu subînţeles, aşa că am schimbat imediat subiectul.

— Profesore, de ce v-aţi descotorosit de cadavre? Pe lângă faptul că a fost o treabă scârboasă, a fost şi periculos. Nu ştiu câte gărzi are Temnicerul-şef, dar puteau apărea şi mai mulţi în timpul operaţiunii.

— Crede-mă, flăcăule, ne-am temut de asta. Deşi nu e mare lucru de capul meu, a fost ideea mea şi a trebuit să-i conving pe ceilalţi. Nu a fost o idee originală, ci un reflex pe care l-am căpătat în amintirea unor lucruri din trecut, un principiu istoric.

— Ce principiu?

— Teroarea ! Omul e capabil să înfrunte un pericol pe care îl cunoaşte, dar necunoscutul îl sperie. I-am aranjat pe toţi acei turnători ca să stârnim teroarea printre camarazii lor. Nici eu nu ştiu câte gărzi are Temnicerul-şef, dar vă asigur că astăzi sunt mai puţin eficienţi decât ieri. Camarazii lor au plecat într-o misiune uşoară. Nu s-a mai întors nici unul.

Wyoh se cutremură.

— Şi pe mine mă înspăimântă. Nu cred că vor mai arde de nerăbdare să se bage prea curând în mijlocul unui furnicar.

Profesore, ziceai că nu ştii câte gărzi are Temnicerul-şef. Organizaţia ştie. Douăzeci şi şapte. Dacă au fost ucişi nouă, înseamnă că au mai rămas numai optsprezece. Poate că e timpul pentru un puci, nu?

— Nu, am răspuns.

— De ce nu, Mannie? Nu o să mai fie niciodată atât de slabi ca acum.

— Pentru că nu sunt destul de slabi. Am omorât nouă dintre ei pentru că au fost atât de smintiţi, încât au intrat acolo unde eram noi. Dar dacă Temnicerul-şef stă acasă, înconjurat de gărzi… Am auzit destul de „umăr-lângă-umăr” aseară.

M-am întors spre profesor.

— Dar să ştii, am să mă interesez să aflu dacă e adevărat că Temnicerul-şef mai are doar optsprezece gărzi. Ai spus mai devreme că Wyoh nu trebuie să se întoarcă în Hong Kong, iar eu nu trebuie să merg acasă. Dacă au rămas doar optsprezece, mă întreb cât de mare e pericolul? Mai târziu, după ce vor primi întăriri, poate că pericolul va fi mare, dar acum… ia să vedem, Luna City are patru ieşiri principale şi încă altele mai mici. Câte ieşiri pot păzi? Ce o împiedică pe Wyoh să meargă la staţia de metro Vest, să-şi ia costumul de presiune şi să se ducă acasă?

— Cred că ar putea, zise profesorul.

— Da, poate că e mai bine să plec, zise Wyoh. Nu pot rămâne aici pentru totdeauna. Dacă tot trebuie să mă ascund, mai bine să fie în Hong Kong, unde am o grămadă de cunoştinţe.

— S-ar putea să reuşeşti, draga mea. Dar mă îndoiesc. Aseară erau două jachete galbene la staţia Vest, le-am văzut eu. Acum s-ar putea să nu mai fie acolo. Hai să zicem că nici nu mai sunt. Te duci la staţie, deghizată, să zicem. Îţi pui costumul de presiune şi iei o capsulă de metro spre Beluthihatchie. Cobori să iei autobuzul spre Endsville şi eşti arestată. Iată ce înseamnă comunicaţiile. Nu e nevoie să pui o jachetă galbenă să păzească staţia; e suficient să te vadă cineva acolo. Un simplu telefon face restul.