Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Toţi trei raportează, redundanţă necesară oricărui sistem de comunicaţii, dar să urmărim strigătul de ajutor al lui Egbert. El îl sună pe Ezra. Dar Ezra este sub Charlie, şi este şi el izolat. Oricum, nu contează, Ezra transmite amândouă mesajele prin legătura lui de siguranţă, Edmund. Dar ghinion, Edmund este sub Cox, aşa încât şi el le pasează lateral lui Enwright… şi astfel, trece de partea distrusă şi urcă prin Dover, Chambers şi Beeswax la Adam, în biroul principal… care răspunde în jos de cealaltă parte a piramidei, cu treceri laterale la nivelul E, de la Esther la Egbert, şi mai departe la Ezra şi Edmund. Aceste două mesaje în sus şi în jos nu numai că se stabilesc imediat, dar din modul în care trec, indică biroului central exact ce pagube s-au produs şi unde anume. Organizaţia nu numai că-şi păstrează funcţionalitatea, dar începe imediat să remedieze defecţiunea.

Wyoh trasa linii după spusele mele, convingându-se singură că proiectul merge, era adevărat, dar circuitul era idiot. Lasă-l pe Mike să studieze ideea câteva milisecunde şi ne va da o reţea mai bună, mai sigură şi mai eficientă împotriva greşelilor de manevrare. Şi probabil, adică sigur, ne va furniza câteva moduri de a evita trădarea şi va găsi şi soluţii să mărească viteza căilor de propagare. Şi cine ştie ce alte găselniţe ar mai pune la punct, n-am de unde să ghicesc, doar nu sunt computer.

Profesorul se uita la mine ca prin sticlă.

— Care-i necazul? am zis. Va merge, asta mi-e meseria.

— Manuel, băiete, pardon, señor O' Kelly… sunteţi bun să conduceţi această revoluţie?

— Eu? Pe Bog, nu! Nu sunt un martir al cauzelor pierdute. Vorbeam doar despre circuite.

Wyoh îşi îndreptă privirea hotărâtă spre mine.

— Mannie, fără fasoane, eşti ales. S-a votat.

Pe toţi dracii că aşa era.

— Manuel, nu te pripi. Iată-ne adunaţi aici, toţi trei, numărul perfect, cu o mulţime de talente şi de experienţă. Frumuseţe, maturitate în vârstă şi în gândire, energie…

— Îmi pare rău, eu nu am nici o energie în mine!

— Te rog, Manuel. Să gândim în termenii cei mai cuprinzători înainte de a lua o decizie. Ca să ne uşurăm situaţia, putem afla dacă rezervele lichide ale acestui han sunt potabile? Am la mine câţiva florini pe care-i pot cheltui ca să udăm învoiala.

Era lucrul cel mai înţelept pe care-l auzisem în ultima oră de discuţii.

— Vodcă Stalicinaia?

— Merge. Sună bine.

Se întinse după pungă.

— Îi spun s-o aducă, am zis şi am comandat un litru, plus ceva gheaţă. Liftul coborî după comandă. Nu mai era nevoie de suc de roşii, rămăsese de la micul dejun.

— Şi acum — am zis după ce ciocnisem paharele — ce părere ai, profesore, de cursa fanioanelor? Ai bani ca să pariezi că Yankeii [31] Celebră echipă americană de baseball. nu vor câştiga din nou?

— Manuel, care e opţiunea ta politică?

— Dacă joacă băiatul ăla nou de la Milwaukee, parcă m-aş băga şi eu.

— Uneori, omul nu-şi defineşte opţiunea politică, dar prin interogaţie socratică, poate să-şi înţeleagă poziţia şi de ce e acolo.

— Pariez pe echipa asta împotriva favoriţilor, trei la doi.

— Ce-ai zis? Măi nătăfleaţă! Şi cât?

— Trei sute de dolari Hong Kong.

— Bine, bate palma. De exemplu, în ce împrejurări poate pune Statul, pe bună dreptate, bunăstarea sa mai presus de a cetăţeanului?

— Mannie, se băgă şi Wyoh în vorbă, mai ai bani de aruncat? Eu am o părere bună despre băieţii din echipa Philadelphiei.

Am privit-o pieziş.

— Şi cam ce-ai avea tu de pariat, mă rog?

— Du-te naibii de-aici! Violatorule!

— Profesore, după părerea mea, nu există împrejurări în care Statul este justificat să-şi pună propria-i bunăstare deasupra bunăstării cetăţeanului, a mea, de exemplu.

— Bun, avem un punct de pornire.

— Mannie, zise Wyoh, cred că evaluezi lucrurile extrem de egoist.

— Dar sunt o persoană egoistă.

— Ei na, prostii! Cine m-a salvat pe mine? Pe mine, o străină? Şi nu a încercat să profite din asta. Profesore, am fost ajutată, nicidecum înşelată. Mannie e un cavaler ireproşabil.

— Sans peur et sans reproche [32] Fără teamă şi fără prihană (în 1. franceză în text). . Ştiu, îl cunosc de ani de zile. Dar asta nu contrazice ceea ce a zis.

— Ba da! Nu aşa cum stau lucrurile acum, ci conform idealului spre care tindem. Mannie, Statul este Luna, chiar dacă nu este stat suveran, iar noi avem cetăţenia în altă parte. Dar eu aparţin Statului Luna şi tu la fel, şi familia ta. Ai muri pentru familia ta?

— Sunt două întrebări care nu au legătură una cu alta.

— Ba da, şi încă cum! Tocmai asta e ideea.

— Greşit. Îmi cunosc familia, am fost cooptat în ea demult.

— Scumpă doamnă, trebuie să sar în apărarea lui Manuel. Felul în care gândeşte e corect, chiar dacă nu e în stare să se exprime mai pe înţeles. Pot să pun şi eu o întrebare? În ce circumstanţe este moral pentru un grup să facă un lucru care ar fi imoral dacă ar fi făcut de un singur membru al grupului?

— A… o întrebare capcană.

— Întrebarea cheie, dragă Wyoming. O întrebare radicală, care loveşte la rădăcina întregii dileme a guvernării. Oricine răspunde sincer şi nu dă înapoi indiferent de consecinţe, ştie ce poziţie are şi pentru ce e pregătit să moară.

Wyoh se încruntă.

— Imoral pentru un membru al grupului, zise ea. Profesore, care sunt principiile tale politice?

— Îmi dai voie să te întreb eu primul despre principiile tale? Dacă poţi să ţi le expui.

— Evident că pot! Fac parte din Internaţionala a V-a, care cuprinde cea mai mare parte a Organizaţiei. Nu excludem pe nimeni care vrea să meargă pe drumul nostru, este un front comun. Avem comunişti, oameni din Internaţionala a IV-a, roşii, socialişti, singularişti şi tot ce mai vreţi. Dar eu nu sunt marxistă. Noi, cei dintr-a V-a, avem un program practic de luptă. Particular acolo unde este vorba de probleme particulare, public unde e cazul şi acceptăm faptul că anumite împrejurări schimbă situaţiile. Dar nimic doctrinar.

— Şi pedeapsa capitală?

— Pentru ce?

— Să zicem, de exemplu, pentru înaltă trădare. Împotriva Lunii, după ce o veţi elibera.

— Ce fel de trădare? Nu pot decide dacă nu cunosc împrejurările.

— Nici eu, dragă Wyoming. Numai că eu cred în pedeapsa capitală în anumite împrejurări… cu o diferenţă. Nu aş avea nevoie de un tribunal, aş judeca, condamna şi executa sentinţa eu însumi şi mi-aş asuma întreaga responsabilitate.

— Dar, profesore, nu mi-ai răspuns la întrebare, care sunt convingerile tale politice?

— Sunt un anarhist raţional.

— N-am auzit de categoria asta. Ştiu ce e un anarhist individualist, un anarhist comunist, creştin, filosofic, sindicalist, libertarian, dar asta ce mai e? Un fel de extremist?

— Poţi s-o iei aşa dacă vrei. Un anarhist raţional crede că acele concepte ca stat, societate, guvern nu există decât dacă sunt exemplificate fizic în acţiunile indivizilor responsabili. El e de părere că e greu să schimbi vinovăţia, s-o împărtăşeşti, s-o distribui… Întrucât culpa, responsabilitatea sunt lucruri care îşi au locul doar în fiinţa umană singulară, nicăieri în altă parte. Dar cel care e raţional ştie că nu toţi indivizii au aceleaşi opinii cu el, aşa încât încearcă să trăiască perfect într-o lume imperfectă… conştient că efortul lui nu va fi nici pe departe perfect, dar mergând înainte, fără să se lase demoralizat de cunoaşterea propriei lui imperfecţiuni.