Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Dar ai zis că voi fi deghizată.

— Statura ta nu se poate deghiza, iar costumul de presiune va fi dat în urmărire, fii sigură. De cineva despre care habar n-ai că are vreo legătură cu Temnicerul-şef. Probabil, de un camarad.

Profesorul se încruntă.

— Nenorocirea conspiraţiei este că de regulă trădarea începe din interior. Chiar dacă numărul este mic, doar patru oameni, e foarte posibil ca unul din ei să fie turnător.

Wyoh spuse pe un ton posac:

— vorbeşti în aşa fel încât tot ce facem să pară lipsit de speranţă.

— Nicidecum, draga mea. Există o şansă la mie ca să fie aşa, poate.

— Nu pot să cred. Nu cred! În anii mei de activitate am câştigat sute de membri. Avem organizaţii în toate oraşele mari. Poporul e de partea noastră.

Profesorul dădu din cap.

— Fiecare nou membru face ca posibilităţile de trădare să crească. Wyoming, doamnă scumpă, revoluţiile nu se câştigă cu înrolarea maselor. Revoluţia este o ştiinţă pe care doar puţini au competenţa s-o pună în aplicare. În mare parte, depinde de o bună organizare şi mai ales, de comunicaţii, iar la momentul istoric potrivit, acţionează. Organizarea bună şi timpul potrivit de acţiune duc la o reuşită fără vărsare de sânge. Fă-o stângaci şi prematur, care ar fi rezultatul? Război civil, violenţă printre oameni, lichidări, teroare. Sper că-mi ierţi îndrăzneala, dar până acum revoluţia s-a făcut cu stângăcie.

Wyoh păru încurcată.

— Ce vrei să spui prin organizare bună?

— Organizare funcţională. Cum se proiectează un motor electric? Îi pui o coadă numai pentru că o ai la îndemână? Îţi e de folos un buchet de flori? Sau o grămadă de pietre? Nu, lucrezi cu elementele necesare scopului şi nu îl faci mai mare decât este necesar — şi încorporezi şi factorii de siguranţă. Funcţia determină proiectarea.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu revoluţia. Organizaţia nu trebuie să fie mai mare decât e nevoie, niciodată să nu recrutezi pe cineva doar pentru că vrea să se alăture. Şi nici să nu încerci să-l convingi doar pentru plăcerea de-a avea pe cineva în jur care să-ţi aplaude ideile. O va face când va veni timpul pentru aşa ceva… sau altfel, înseamnă că ai apreciat greşit momentul istoric. Sigur, va exista şi o organizaţie educaţională, dar asta trebuie să fie separată. Propagandiştii agitatori nu fac parte din structura de bază.

Iar în ceea ce priveşte structura de bază, o revoluţie începe întotdeauna cu o conspiraţie, de aceea structura este mică şi secretă, ca să se micşoreze pericolul trădării, întrucât întotdeauna există trădare. O soluţie ar fi sistemul de organizare în celule, iar până acum nu s-a inventat nimic mai bun.

S-a teoretizat multă vreme în legătură cu mărimea optimă a celulei. Cred că istoria a arătat cum e mai bine, celula de trei persoane este perfectă. Mai mult de trei e deja dificil, nici la masă nu se înţeleg, d-apoi când e să dea lovitura. Manuel, tu faci parte dintr-o familie numeroasă. Votaţi în familie pentru a stabili momentul cinei?

— Pe Bog că nu! Mami hotărăşte.

— Ah!

Profesorul scoase din buzunar un carneţel şi începu să deseneze ceva.

— Iată aici un arbore de celule de câte trei. Dacă eu aş plănui să preiau comanda Lunii, aş începe cu noi trei. Unul dintre noi va fi ales preşedinte. Nu vom vota, alegerea va fi corectă şi evidentă, altfel se dovedeşte că nu suntem cei potriviţi. Apoi vom cunoaşte următorii nouă oameni, trei celule… dar fiecare celulă va cunoaşte numai pe unul dintre noi.

— Seamănă cu diagrama unui computer — logica ternară.

— Serios? La nivelul următor există două căi de legătură: un camarad de la nivelul doi îl cunoaşte pe conducătorul celulei lui, pe cei doi camarazi de celulă şi la nivelul trei, îi cunoaşte şi pe cei trei din subcelula lui — nu e obligatoriu să-i cunoască şi pe cei din subcelulele camarazilor săi. O metodă dublează securitatea, cealaltă dublează viteza de refacere, dacă apar probleme de securitate. Hai să zicem că nu cunoaşte subcelulele camarazilor săi din celulă — Manuel, câţi crezi că poate trăda? Să nu-mi spui că n-o va face. Cu metodele de astăzi se poate spăla creierul oricui, după care se calcă şi se refoloseşte ca nou. Câţi crezi?

— Şase, am răspuns. Şeful lui, doi camarazi de celulă şi trei din subcelulă.

— Şapte, mă corectă profesorul, se poate trăda şi pe sine. Asta lasă şapte legături rupte şi trei nivele de reparat. Şi cum crezi?

— Nu-mi dau seama, zise Wyoh. Ai divizat atât de mult, încât totul se va desface în bucăţi.

— Manuel? Temă pentru acasă.

— Ei bine… blocurile de mai jos trebuie să poată trimite mesaje mai sus cu trei nivele. Nici nu e nevoie să ştii cui, ci unde.

— Aşa e!

— Dar, am continuat, există un mod mai bun de a aranja lucrurile, profesore.

— Zău? Mulţi teoreticieni revoluţionari şi-au bătut capetele până să găsească varianta asta, Manuel. Am încredere în mâna lor, dar hai să facem un pariu de zece la unu.

— Mă pui în situaţia să-ţi iau banii. Ia aceleaşi celule, dar aranjează-le într-o piramidă deschisă din tetraedre. Acolo unde vârfurile sunt comune, fiecare bloc cunoaşte câte o persoană din celula adiacentă şi ştie cum să-i trimită mesaje, asta e tot ceea ce trebuie să facă. Comunicaţiile nu se întrerup niciodată, funcţionează şi în lateral şi în vertical şi orizontal. Ceva în genul unei reţele neuronale. Datorită acestei reţele poţi face o gaură în capul unui om şi să-i scoţi o bucată de creier şi totuşi să nu-i afectezi prea mult alţi centri nervoşi, în special gândirea. Dacă există capacitate în exces, se derivă în lateral. Se pierde ceea ce a fost distrus, dar continuă să funcţioneze.

— Manuel, spuse profesorul cu îndoială, poţi să-mi desenezi ceea ce ai zis? Sună bine, dar e atât de diferit de doctrina tradiţională, încât trebuie să văd o reprezentare grafică ca să mă lămuresc.

— Da, bine… dar aş face-o mai bine cu un automat de desen stereo. Am să încerc.

(Oricine crede că e uşor să schiţezi o sută douăzeci şi unu de tetraedre, o piramidă deschisă de cinci nivele destul de clar ca să arate relaţiile dintre ele, să-şi încerce norocul!)

— Uită-te la schiţa de bază, am zis dintr-odată. Fiecare vârf al fiecărui triunghi este comun cu zero, unul sau alte două triunghiuri. Unde este comun cu unul, acolo are o legătură într-o direcţie sau în ambele, dar e suficientă una pentru o reţea de comunicaţii multi-redundantă. În colţuri unde nu e comun cu nici un alt triunghi, legătura sare la dreapta, în colţul următor. Acolo unde este comun cu alte două triunghiuri, se alege din nou partea dreaptă pentru o nouă legătură.

Şi acum să vedem cum e cu oamenii. Să luăm, de exemplu, nivelul patru, D de la dulău. În vârf este camaradul Dan. Mai bine nu, hai să mergem mai jos cu un nivel ca să arătăm trei nivele de comunicaţie distruse, nivelul E de la eroare şi să-l luăm pe camaradul Egbert.

Egbert lucrează sub Donald, îi are colegi de celulă pe Edward şi pe Elmer şi încă trei sub el, Frank, Fred şi Fatso… dar ştie cum să-i trimită mesaje şi lui Ezra, care e tot pe nivelul lui, dar nu în aceeaşi celulă. Nu-i cunoaşte numele, chipul, adresa sau orice altceva, dar ceva tot ştie, are un număr de telefon ca să-l găsească pe Ezra în caz de urgenţă.

Şi acum să vedem cum merge. Cazimir, de pe nivelul trei, e informator şi îi trădează pe Charlie şi pe Cox din celula lui, pe Baker de deasupra lui, pe Donald, pe Dan şi pe Dick de dedesubtul lui, ceea ce îi izolează pe Egbert, pe Edward şi pe Elmer şi pe toţi cei de sub ei.