Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Mda… presupun că aşa o fi. O să am un şoc când îl voi suna mâine pe Mike şi îmi va răspunde o femeie.

— Dar nu va răspunde ea, dragă.

— Cum aşa?

— Michelle e prietena mea. Când o să suni tu, o să-ţi răspundă Mike. Ea mi-a dat alt număr — Michelle, scris cu Y. M. Y. C. H. E. L. L. E. şi Y, Y ca să fie zece numere.

M-am simţit un pic gelos şi mi-am dat seama că era o prostie din partea mea.

Deodată, Wyoh chicoti:

— Mi-a zis nişte glume noi, unele despre care tu n-ai fi de părere că sunt amuzante şi te asigur, amice, că unele sunt cam porcoase !

— Mike — sau sora lui, Michelle — e o creatură josnică. Hai mai bine să desfacem canapeaua.

— Stai potolit. Taci şi culcă-te din nou.

Am tăcut, m-am întors în pat şi m-am culcat.

Mai târziu, am avut sentimentul unui bărbat însurat, Wyoh se cuibărise la spatele meu încălzindu-mă. Nu m-aş fi trezit dacă n-aş fi auzit-o cum suspina. M-am întors, am luat-o în braţe fără să spun nimic. Se opri din suspinat, respiraţia îi deveni uşoară şi regulată. Am adormit şi eu.

Cred că am adormit buştean, pentru că m-am trezit speriat din cauza telefonului care suna intermitent şi a beculeţului care-i vestea prezenţa. Am aprins luminile, am încercat să mă ridic, dar aveam o greutate pe braţul drept, era Wyoh, am împins-o delicat, am sărit pe partea cealaltă şi am răspuns.

Mike zise:

— Bună dimineaţa, Man. Profesorul de la Paz sună la numărul de la tine de-acasă.

— Îmi poţi face legătura aici? Ca „Sherlock”?

— Sigur, Man.

— Nu întrerupe convorbirea, bagă-te pe fir când vrea să închidă. Unde e?

— La un telefon public, dintr-un bar numit „La nevasta vânzătorului de gheaţă”, de sub…

— Ştiu unde e, Mike. Când îmi faci legătura, poţi să rămâi pe circuit? Vreau să supraveghezi.

— Am înţeles.

— Poţi să-mi spui dacă mai e cineva în câmpul auditiv? Auzi respiraţii?

— Din lipsa de rezonanţă a vocii lui, deduc că vorbeşte dintr-o cască. Dar mă gândesc că, fiind într-un bar, mai sunt şi alţii pe-acolo. Vrei s-auzi, Man?

— O, da. Pune-mă pe fir şi spune-mi dacă ridică casca. Eşti un tip deştept, Mike.

— Mulţumesc, Man.

Mike mă introduse pe fir. Am descoperit că cea cu care vorbea profesorul era Mami.

— … o să-i spun, profesore. Îmi pare atât de rău că Manuel nu e acasă. Nu-mi puteţi lăsa nici un număr? E nerăbdător să vă audă, a insistat să vă rog să-mi daţi un număr de telefon.

— Mă tem că n-aş putea, scumpă doamnă, pentru că plec imediat de aici. Totuşi, staţi puţin. Acum este opt şi un sfert, am să încerc să sun pe la ora nouă, dacă se mai poate.

— Cum credeţi, profesore.

Vocea lui Mami avea o intonaţie pe care o foloseşte numai cu bărbaţii cu care este de acord şi care nu-i sunt soţi. Uneori o mai foloseşte şi cu noi. O clipă mai târziu, Mike spuse:

— Acum!

Şi eu am vorbit:

— Bună, profesore! Am auzit că mă cauţi. Aici e Mannie.

Se auzi un icnet.

— Aş fi jurat că am închis. Ei, la naiba, chiar am închis! P robabil aparatul e stricat. Manuel, ce bine-mi pare să-ţi aud vocea, băiete drag. Abia acum ai ajuns acasă?

— Nu sun de-acasă.

— Păi… acolo ar trebui să fii. Nu am…

— Nu am timp să-ţi explic, profesore. Te aude cineva?

— Nu cred. Sunt într-o cabină izolată fonic.

— Aş vrea să fiu sigur de asta. Profesore, care e ziua mea de naştere?

Ezită, apoi spuse:

— Înţeleg. Cred că înţeleg. 14 iulie.

— M-am convins. Bine. Hai să vorbim.

— Chiar nu suni de-acasă, Manuel? Unde eşti?

— Lasă asta pe mai târziu. Ai întrebat-o pe soţia mea de-o fată, nu contează numele. De ce vrei s-o găseşti, profesore?

— Vreau s-o previn. Nu trebuie să se întoarcă acasă. Ar fi arestată.

— De unde ştii?

— Băiete drag! Toţi cei de la întrunire sunt în mare pericol. E valabil şi pentru tine. M-am bucurat, deşi nu înţeleg de unde suni, când am auzit că nu eşti acasă. Deocamdată nu trebuie să te duci acasă. Ia-ţi o vacanţă, dacă ai un loc sigur unde să te duci. Cred că-ţi dai seama, trebuie să-ţi dai seama, chiar dacă ai plecat repede, că a avut loc un scandal aseară.

Îmi dădeam seama foarte bine! Uciderea gărzilor Temnicerului-şef e o treabă care contravine Regulamentului Autorităţii. Eu unul, dacă aş fi fost Temnicer-şef, aş fi luat măsuri, pedepsindu-i pe răzvrătiţi.

— Mersi, profesore, o să am grijă. Iar dacă am s-o văd pe fata aceea, am s-o previn.

— Nu ştii cum să dai de ea? Ai fost văzut plecând cu ea şi mă gândeam că ştii ceva.

— Profesore, ce e cu interesul ăsta? Aseară nu păreai că eşti de partea ei.

— Iartă-mă, Manuel. Ea e camarada mea. Nu zic „tovarişci” pentru că nu o spun ca pe o politeţe, ci în adevăratul sens al cuvântului, acela de legătură între două persoane. Ea este camarada mea. Ne deosebim doar prin metode, dar nu prin obiective şi nici prin credinţe.

— Am înţeles. Consideră că a primit mesajul, voi avea grijă să-l primească.

— O, minunat. Nu mai pun întrebări… dar sper, din toată inima că o să găseşti un loc în care să fie în siguranţă, cu adevărat în siguranţă, până trece primejdia.

Mă gândisem la asta.

— Aşteaptă o clipă, profesore. Nu închide.

Când răspunsesem la telefon, Wyoh se dusese la baie, probabil ca să nu audă ce vorbeam, era o persoană foarte discretă.

Am bătut la uşă.

— Wyoh?

— Imediat.

— Am nevoie de un sfat.

Deschise uşa.

— Ce e, Mannie?

— Cum e privit profesorul de la Paz în organizaţia voastră? E de încredere? Tu ai încredere în el?

Rămase pe gânduri.

— Cred că toţi cei de la întrunire erau oameni de încredere. Dar eu nu-l cunosc prea bine.

— Mda. Ţi-ai făcut o părere despre el?

— Da, îmi place de el, deşi m-a contrazis. Tu ce ştii despre el?

— Destul de multe. Îl cunosc de douăzeci de ani. Eu personal am încredere în el, dar nu pot avea şi pentru tine. E un moment greu şi tu eşti în pericol, nu eu.

Îmi zâmbi cu căldură.

— Mannie, dacă tu ai încredere în el, am şi eu tot atât cât tine.

M-am întors la telefon.

— Profesore, ştii să te fereşti de necazuri?

Chicoti.

— Desigur, Manuel.

— Ştii o bombă care se cheamă Grand Hotel. Raffles? Camera L, două etaje sub hol. Poţi ajunge aici fără să fii urmărit? Ai luat micul dejun? Ce ţi-ar plăcea să mănânci?

Chicoti din nou.

— Manuel, îmi dau seama că un elev îşi poate face profesorul să simtă că nu şi-a irosit viaţa de pomană. Ştiu unde e, am să ajung în linişte, nu am luat masa şi mănânc orice.

Wyoh începuse să aranjeze paturile şi m-am dus s-o ajut.

— Ce-ai vrea la micul dejun?

— Ceai şi pâine prăjită. Mi-ar plăcea şi un suc de fructe.

— E cam puţin.

— Bine, şi un ou fiert. Dar plătesc eu micul dejun.

— Două ouă fierte, pâine prăjită cu unt şi cu gem, un suc. Dăm cu zarul.

— Al cui zar, al tău sau al meu?

— Al meu. Eu trişez.

M-am dus la lift, am cerut comanda şi am văzut pe listă ceva ciudat care se numea „MAHMUREALĂ FERICITĂ — TOATE PORŢIILE FOARTE MARI — suc de roşii, omletă, cotlet, cartofi prăjiţi, turtă de porumb şi miere, pâine prăjită, unt, lapte, ceai sau cafea, la 4, 5 dolari H. K. L pentru două persoane”. A m cerut două porţii, ca să nu atrag atenţia asupra celei de-a treia persoane.