Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Gata, am înţeles. Vrei să spui că e deştept şi ştie o grămadă, dar nu e sofisticat. Ca un novice la prima lui confruntare cu „Pietroiul”. Pe Pământ putea fi un profesor cu o mulţime de diplome, dar aici e doar un copil.

— Exact. Mike e un copil cu un pomelnic de diplome. Întreabă-l câtă apă, ce substanţe chimice şi cât fotoflux sunt necesare pentru o recoltă de cincizeci de mii de tone de grâu şi vei afla răspunsul pe nerăsuflate. Dar nu ştie dacă o glumă este amuzantă sau nu.

— Părerea mea e că cele mai multe sunt foarte bune.

— Pe unele le-a auzit ori le-a citit şi le-a marcat ca glume, înregistrându-le ca atare. Dar nu le-a înţeles, pentru că nu a fost niciodată „ cineva”, o persoană. Mai târziu, a încercat să inventeze el glume, cam slabe, ce-i drept.

Am încercat să-i explic eforturile patetice ale lui Mike de a fi „cineva”.

— Iar pe lângă toate astea, se simte tare singur.

Şi i-am spus şi despre promisiunea pe care i-o făcusem lui Mike de a-i găsi oameni inteligenţi, cu care să converseze.

— Ce zici, ai vrea să stai de vorbă cu el, Wye? Şi n-ai să râzi de el când o să facă gafe nostime? Pentru că, dacă o să râzi de el, o să tacă şi-o să se supere.

— Sigur că aş vrea, Mannie! Ah… când o să scăpăm de mizeria asta şi dacă nu e riscant să merg în Luna City. Unde se află acest biet computer? Nu cumva la City Engineering Central? Nu prea cunosc drumurile pe-aici.

— Nu este în L-City, ci la jumătatea drumului, peste Crisium. Oricum, n-ai putea să mergi acolo unde este, ai avea nevoie de un permis de intrare de la Temnicerul-şef. Dar…

— Ia stai! „La jumătatea drumului peste Crisium”… Mannie, computerul ăsta nu e unul din cele aflate în Complexul Autorităţii?

— Ba da, dar nu e „unul din acele computere”, am răspuns un pic enervat în locul lui Mike. El e şeful, el dă ordinele pentru toate celelalte, care sunt doar maşini, extensii ale lui Mike, aşa cum ăsta este pentru mine, am spus, îndoindu-mi braţul stâng. Mike le controlează pe toate. Tot el conduce şi catapulta, una din primele lui sarcini, catapulta şi calculele balistice. Mai supraveghează şi sistemul telefonic, de când Autoritatea a trecut la centrale pentru întreaga Lună. În afară de asta, reprezintă logica de verificare pentru alte multe sisteme.

Wyoh închise ochii şi îşi apăsă degetele pe tâmple.

— Mannie, Mike suferă?

— Cum să sufere? Nu se oboseşte cu munca. Dacă mai are timp şi de glume, îţi dai seama.

— M-ai înţeles greşit. Am vrut să zic, poate suferi? Poate simţi durere?

— Poftim? Nu, nu poate. Poate să se simtă jignit, dacă vrei. Dar durere, în nici un caz. Adică nu cred că poate. Nu are receptoare pentru durere.

Îşi acoperi ochii cu mâinile şi zise uşurel:

— Să mă ajute marele Bog.

Apoi, îşi ridică privirea şi zise:

— Mannie, nu-ţi dai seama”? Ai un permis de liberă trecere pentru Complexul Autorităţii unde e computerul ăsta. Nu-ţi dai seama? Cei mai mulţi lunari nici măcar nu au voie să coboare din metro la staţia asta, pe care o folosesc numai angajaţii Autorităţii. Ca să nu mai vorbim de accesul în sala computerelor, care e zero. Trebuia să ştiu dacă simte durere pentru că, ei bine, m-ai făcut să-mi fie milă de el când te-am auzit că e atât de singur. Dar îţi dai seama, Mannie, ce ar face câteva kilograme de explozibil artizanal, în zonă?

— Da, îmi dau seama.

Eram şocat şi dezgustat în acelaşi timp.

— Da, da. Vom lovi imediat după explozie, iar Luna va fi liberă! Oh, ce idee! Îţi aduc eu tot ce trebuie, explozibil şi fitile… dar nu ne putem mişca înainte de a ne organiza ca să profităm de pe urma exploziei. Mannie, trebuie să ies de-aici, trebuie să merg la risc. Mă duc să mă machiez.

Dădu să se ridice.

Am împins-o înapoi cu mâna stângă, cu duritate. I-am surprins reacţia şi m-am surprins şi pe mine, n-o atinsesem deloc până atunci în afară de mici gesturi involuntare, obişnuite, când am pus masa, când am făcut patul. În vremea de astăzi, lucrurile s-au schimbat mult, totul e diferit, dar atunci eram în 2075 şi, dacă atingeai o femeie fără consimţământul ei, se găseau întotdeauna o grămadă de bărbaţi singuri care i-ar fi sărit în ajutor, iar ecluza nu era niciodată prea departe. E o vorbă a copiilor, judecătorul Lynch [26] Aluzie la vechea practică americană a linşajului: criminalii sunt executaţi de populaţia indignată, după o judecată sumară. nu doarme niciodată.

— Stai jos şi taci dracului o dată din gură! am zis. Mă pricep la explozii, văd că tu nu prea ştii cu ce se mănâncă.

Gospaja, îmi pare rău să-ţi spun… dar dacă am de ales, mai curând te-aş elimina pe tine decât să-l arunc în aer pe Mike.

Wyoming nu se supără. În anumite privinţe era un bărbat adevărat, anii ei de revoluţionar disciplinat îşi spuseseră cuvântul, sunt sigur, dar în cele mai multe privinţe era, totuşi, femeie.

— Mannie, ziceai că Shorty Mkrum a murit.

— Poftim?

Mă zăpăcise schimbarea bruscă a subiectului.

— Da. Cred că e mort la ora asta. Nu mai avea un picior de la şold. Trebuie să fi murit, din cauza sângerării, în două minute. Ar fi fost inutilă o amputare chirurgicală atât de sus.

(Ştiam asta din proprie experienţă. Am avut nevoie de baftă şi de o transfuzie zdravănă ca să fiu salvat, însă un braţ nu e acelaşi lucru cu ceea ce i se întâmplase lui Shorty).

— Shorty mi-a fost cel mai bun prieten de pe-aici, spuse cu seriozitate, şi cel mai bun prieten din toată lumea. Era tot ceea ce admir eu la un bărbat, era loial, onest, gentil, curajos şi devotat cauzei. Dar m-ai văzut pe mine plângând?

— Nu. Oricum, e prea târziu pentru asta.

— Niciodată nu e prea târziu pentru lacrimi. De când mi-ai dat vestea, l-am jelit în fiecare clipă. Dar mi-am încuiat sentimentele adânc în minte, deoarece Cauza nu-ţi lasă timp pentru lacrimi. Mannie, dacă asta ar fi adus libertatea Lunii, sau ar fi fost numai o parte a preţului, n-aş fi ezitat să elimin pe Shorty. Sau pe tine. Sau pe mine. Şi tu ai scrupule când e vorba să arunci în aer un computer!

— Nu-i deloc aşa.

(Dar era în parte adevărat. Moartea unui om nu mă şochează prea tare, ne primim sentinţa de moarte în ziua în care ne naştem. Dar Mike era unic şi nu ar fi avut nici un motiv să nu fie nemuritor. Nu contează că „sufletiştii” zic că Mike nu are suflet. Şi dacă nu are suflet, cu atât mai rău. Nu? Mai gândiţi-vă).

— Wyoming, spune-mi, ce s-ar întâmpla dacă l-am arunca în aer pe Mike?

— Încă nu ştiu exact, dar cred că ar crea multă confuzie, iar asta e exact ceea ce…

— Taci. Habar n-ai despre ce vorbeşti. S-ar crea confuzie, sunt de acord cu tine. Telefoanele cad. Nu mai merg metrourile, dar oraşul tău nu va fi prea afectat. Hong Kong are energie proprie de alimentare. Dar în L-City, Novylen şi în alte furnicare va dispărea toată energia. Întuneric deplin. În scurt timp, aerul va deveni irespirabil. Apoi va coborî temperatura, iar presiunea va scădea până la limita inferioară. Unde ţi-e costumul de presiune?

— L-am depus la Staţia de Vest.

— Ca şi mine. Crezi că mai poţi găsi drumul într-un întuneric dens, în timp util? Eu nu sunt sigur că aş putea, şi doar m-am născut aici. Cum ne-am descurca prin coridoarele pline de oameni înnebuniţi de spaimă, care ţipă? Lunarii sunt nişte tipi duri, sunt obligaţi să fie, dar abia unul din zece se poate descurca pe o beznă totală. Ai schimbat sticlele de oxigen pentru încărcăturile noi? Şi crezi că costumul tău o să mai fie la locul lui cu atâţia oameni care se îmbulzesc să-şi găsească costumele, fără să le mai pese de ale altora?