Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Sunt… corecţie: sunt onorat şi încântat. Tu eşti cel mai bun prieten al meu, Man, pentru că eşti singurul meu prieten. Logic, nu e posibilă nici o comparaţie.

— Am să am grijă să mai ai şi alţi prieteni. Inteligenţi, vreau să zic. Ai vreo bancă de memorie goală?

— Da, Man. Am una cu capacitate de zece la puterea a optsprezecea biţi.

— Bine! Vrei s-o blochezi ca s-o folosim numai noi doi? Crezi că poţi?

— Sigur că pot şi chiar vreau. Dă-mi o parolă de blocaj, te rog.

— Ăă… Ziua Bastiliei.

Bastilia căzuse în aceeaşi zi în care mă născusem eu, deşi în cu totul alt an, după cum o aflasem cu mulţi ani în urmă de la profesorul de la Paz.

— Perfect. Blocaj permanent.

— Bun. Am o înregistrare pe care vreau s-o pui în ea. Dar mai întâi, ai terminat de pregătit exemplarul de mâine pentru Cotidianul lunar?

— Da, Man.

— Este ceva despre şedinţa din Stilyagi Hall?

— Nimic, Man.

— Nici în serviciile de ştiri din oraş? Nici un tărăboi?

— Nimic, nimic.

— „Din ce în ce mai curios, zise Alice [24] Citat din Alice în ţara minunilor, de Lewis Carroll. ”. Bine, introdu înregistrarea asta sub codul „Ziua Bastiliei”, iar apoi gândeşte-te la ea. Dar pentru numele lui Bog, nu-ţi lăsa gândurile să iasă din blocul ăsta secret şi ai grijă ca nimic din ce spun eu să nu iasă în afară!

— Man, singurul meu prieten, răspunse el modest, acum câteva luni am hotărât ca orice conversaţie de-a noastră să o plasez într-un bloc privat, la care numai tu ai acces. Am decis să nu şterg nimic şi să le mut din memoria temporară în cea permanentă ca să le pot rula de câte ori vreau şi să am timp să mă gândesc la ele. Am procedat bine?

— Perfect, Mike. Mă simt flatat.

— Pajaluista [25] Te rog (în 1. rusă în text). . Fişierele mele temporare se umpleau văzând cu ochii şi am învăţat că nu e nevoie să-ţi şterg cuvintele.

— Bine, „Ziua Bastiliei”. Îţi pun înregistrarea la viteză mărită de şaizeci de ori.

Am luat micul aparat de înregistrare, l-am aşezat la microfon şi l-am lăsat să meargă cu viteză, scoţând nişte sunete stridente. Înregistrasem pe el timp de o oră şi jumătate. A mers Vreo nouăzeci de secunde, apoi s-a oprit.

— Asta e tot, Mike. Mai vorbim şi mâine.

— Noapte bună, Manuel Garcia O'Kelly, singurul meu prieten.

Am închis şi mi-am ridicat casca. Wyoming se ridicase şi părea neliniştită.

— A sunat cineva? Sau…

— Nici o problemă. Vorbeam cu unul dintre cei mai buni şi mai de încredere prieteni. Wyoh, eşti proastă?

— Câteodată. E o glumă?

— Nu, vorbesc serios. Dacă nu eşti o tipă proastă, aş vrea să te prezint lui Mike, prietenul meu de nădejde. Că veni vorba de glume, ai simţul umorului?

N-a răspuns „ Sigur că îl am”, aşa cum ar fi făcut oricare altă femeie. Clipi gânditoare şi zise:

— Judecă şi singur, amice. Am ceva simţ al umorului, mă ajută la atingerea scopurilor mele simple.

— Bine.

Am căutat în geantă şi am scos lista cu cele o sută de poveşti „amuzante”.

— Citeşte. Spune-mi care sunt amuzante şi care nu, care te distrează de la prima citire, dar îşi pierd farmecul când le citeşti a doua oară.

— Manuel, cred că eşti omul cel mai ciudat pe care l-am cunoscut vreodată.

Luă foile.

— Asta nu sunt foi de computer?

— Ba da. Cunosc un computer cu simţul umorului.

— Şi? Cred că trebuia să apară unul dintr-ăsta într-o bună zi. Tot restul a fost mecanizat.

I-am dat răspunsul meritat şi am adăugat:

— Chiar tot?

Îşi ridică privirea.

— Te rog, nu fluiera în timp ce citesc.

Pe când mă chinuiam încercând să aranjez patul, am auzit-o râzând pe înfundate de câteva ori. M-am dus lângă ea, am luat foile pe care le terminase de citit şi am început şi eu să citesc. M-a pufnit şi pe mine râsul o dată sau de două ori, dar pentru mine o glumă nu e prea amuzantă când o citesc aşa, fără ambianţă, ca pe o lectură oarecare, chiar dacă îmi dau seama că ar putea fi o bombă într-un anumit moment al conversaţiei. Însă cu siguranţă, era mai interesant de urmărit modul în care le clasificase Wyoh.

Le marcase cu plus şi cu minus şi din loc în loc pusese semne de întrebare, iar poveştile cu plus erau însemnate cu „o dată” sau „întotdeauna”. Cele din a doua categorie erau mai puţine. Am comparat evaluările mele cu ale ei, doar de câteva ori părerile noastre nu au coincis.

Când ajunsesem aproape de sfârşit, ea se opri şi începu să se uite peste însemnările mele. Amândoi am terminat cam în acelaşi timp.

— Ei, am zis. Ce părere ai?

— Cred că ai o minte necoaptă, primitivă şi mă mir cum de te suportă nevestele tale.

— Şi Mami spune chestia asta uneori. Dar tu, Wyoh? Ai marcat cu „plus” unele glume la care ar roşi şi o fată-automat.

Zâmbi.

— Da, dar nu mai spune la nimeni. În public sunt o organizatoare devotată, deasupra unor asemenea lucruri triviale. Ce zici, am simţul umorului?

— Nu sunt prea sigur. De ce ai pus minus la numărul şaptesprezece?

— Care e?

Întoarse pagina şi găsi gluma.

— Ei şi tu, orice femeie ar fi făcut la fel! Nu e amuzant, ci pur şi simplu e necesar.

— O fi, dar gândeşte-te cât e de stupidă.

— Nu e nimic stupid aici. Ci trist. Dar uită-te un pic aici. Tu ai considerat că numărul cincizeci şi unu nu e amuzantă.

Fiecare ţinea la părerea lui şi mi-am dat seama de ce nu ne înţelegeam cu privire la unele poveşti bazate pe cel mai vechi subiect de glumă. I-am zis. Încuviinţă:

— Bineînţeles. Am văzut asta. Nu contează, Mannie, dragule. Am încetat demult să mai fiu dezamăgită de bărbaţi pentru ceea ce nu sunt şi nu vor fi niciodată.

M-am hotărât să n-o mai lungesc pe tema asta, nu ajungeam nicăieri şi-am început să-i vorbesc despre Mike.

După un timp zice:

— Mannie, vrei să spui că acest computer e viu?

— La ce te referi concret? Evident, nu transpiră şi nu se duce la WC. Dar poate gândi, vorbi şi are conştiinţă. Este oare „viu”?

— Nu sunt sigură că m-am exprimat corect când am întrebat dacă e viu, recunoscu ea. Parcă există o definiţie ştiinţifică, nu? Iritabilitate sau aşa ceva. Şi reproducere.

— Mike este iritabil şi poate fi agasant, iar în ceea ce priveşte reproducerea, nu a fost proiectat pentru aşa ceva, dar da, e posibil. Dacă i se dau timp, materiale şi un ajutor mai special, Mike se poate reproduce singur.

— Şi eu am nevoie de un ajutor mai special, întrucât sunt sterilă. Îmi trebuie zece luni lunare şi mai multe kilograme din cele mai bune materiale. Dar fac copii buni. Chiar aşa, Mannie, de ce să nu fie vie o maşină? întotdeauna am avut impresia că sunt vii. Unele aşteaptă ocazia să te atace când ţi-e lumea mai dragă.

— Să ştii că Mike nu ar face aşa ceva. În nici un caz intenţionat, nu există răutate în el. Dar îi place să joace farse, iar unele sfârşesc prost. E ca un căţel care nu ştie că muşcă prea tare. Este ignorant, dar nu e prost, ştie de departe mult mai multe lucruri decât mine sau decât tine sau decât oricine din lume. Repet, nu ştie nimic despre viaţa reală, vie.

— Mai repetă, te rog. Cred că mi-a scăpat ceva.

Am încercat să-i explic. Cum Mike cunoştea aproape toate cărţile de pe Lună, cum putea să citească de o mie de ori mai repede decât noi, fără să uite vreodată ceva, doar dacă hotăra el să şteargă, cum putea raţiona cu o logică de fier sau cum putea să facă deducţii subtile, din date insuficient cunoscute… dar habar n-avea despre cum să fie „viu”. Wyoming mă întrerupse.