Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Wyoh dormea încă, dându-mi de furcă. Luasem o cameră cu două paturi ca să nu creadă că încercam să mă dau la ea, nu că aş fi avut ceva împotrivă, dar mă făcuse să înţeleg că era contra. Iar patul meu trebuia făcut din canapea şi era pliat. Ca să dorm şi eu, trebuia s-o ridic uşor, s-o iau în braţe ca pe un copil neajutorat şi să-mi recuperez patul. M-am hotărât să mai aştept.

M-am întors în baie şi mi-am pus braţul stâng. Telefonul avea cască de izolare acustică, Wyoh nu dădea semne că s-ar trezi, iar eu începusem să-mi fac griji. M-am aşezat la telefon, mi-am pus casca şi am tastat „MYCROFTXXX”.

— Bună, Mike.

— Bună, Man. Te-ai uitat peste listele cu glume?

— Poftim? Mike, n-am avut o clipă liberă, iar o clipă poate însemna mult pentru tine, dar pentru mine nu e aşa. O să mă uit cât de repede am să pot.

— Bine, Man. Ai găsit vreunul inteligent cu care să pot discuta?

— Nici pentru asta n-am avut timp. Stai… aşteaptă.

M-am uitat prin cască la Wyoming. „Inteligent” în acest caz înseamnă drăgălăşenie, iar Wyoh avea din belşug. Puteam avea încredere în ea, nu numai că aveam acelaşi tip de probleme, dar ea mai era şi o persoană subversivă, pe deasupra.

— Mike, ai vrea să vorbeşti cu o fată?

— Fetele sunt inteligente?

— Unele fete sunt foarte inteligente, Mike.

— Bine, aş vrea să vorbesc cu o fată inteligentă, Man.

— E-n regulă, o să încerc să-ţi aranjez o convorbire. Dar acum sunt în încurcătură şi am nevoie de ajutorul tău.

— O să te ajut, Man.

— Mulţumesc, Mike. Vreau să sun acasă, dar nu în modul obişnuit. Ştii că uneori convorbirile sunt supravegheate, iar dacă Temnicerul-şef ordonă, se pot bloca, astfel încât circuitul să fie urmărit.

— Man, vrei să-ţi supraveghez convorbirea cu ai tăi şi să blochez orice urmărire a ei? Trebuie să-ţi spun că ştiu deja numărul de telefon de la tine de-acasă, dar şi numărul de la care suni.

— Nu, nu! Nu vreau să fie supravegheată, nu vreau să fie blocată şi nici urmărită. Poţi să suni la mine, să-mi faci legătura şi să controlezi circuitul, astfel încât să nu fie supravegheat, să nu poată fi blocat şi urmărit, chiar dacă cineva a programat asta? Poţi să faci în aşa fel încât ei nici măcar să nu ştie că vrem să le evităm programul?

Mike ezită. Cred că era o întrebare care nu-i mai fusese pusă până acum şi trebuia să traseze câteva mii de posibilităţi să vadă dacă controlul sistemului său îi permitea acest program.

— Pot să fac asta, Man. O s-o fac.

— Bine! Ah, parola programului. Fii atent, dacă am să mai vreau genul ăsta de legătură telefonică pe viitor, am să cer un „Sherlock”.

— Am reţinut. Sherlock a fost fratele meu.

Acum un an, îi explicasem lui Mike de unde îi vine numele. După aceea, a citit toate poveştile cu Sherlock Holmes şi a văzut toate filmele din biblioteca Luna City Carnegie. Nu ştiu cum şi-o fi explicat gradul de rudenie, şi nici nu l-am întrebat.

— Bun! Dă-mi un „Sherlock” cu familia.

O clipă mai târziu, am spus:

— Mami? Aici e soţul tău preferat.

— Manuel! răspunse ea. Ai din nou probleme?

Îmi iubesc nevestele, dar pe Mami o iubesc mai mult ca pe oricine altcineva de pe lumea asta, pentru că nu a încetat nici o clipă să mă educe, şi să mă ajute şi nici n-o să înceteze vreodată. M-am prefăcut ofensat.

— Eu? Ei, doar mă cunoşti, Mami.

— Exact. Dar dacă nu ai probleme, poate îmi spui de ce este profesorul de la Paz atât de nerăbdător să ia legătura cu tine? A sunat de trei ori. Şi de ce vrea să dea de o femeie cu un nume atât de neobişnuit, Wyoming Knott, şi de ce crede că ai putea fi cu ea? Ţi-ai luat companie, Manuel fără să-mi spui? În familia noastră există libertate, ştii doar, dar prefer să mi se spună şi ştii asta. Aşa nu pot fi luată prin surprindere.

Mami era întotdeauna geloasă pe toate femeile în afară de soţiile din familia ei, dar niciodată nu vroia să recunoască.

— Mami, am spus, să mă trăsnească Bog dacă mi-am luat companie.

— Foarte bine. Te cred, întotdeauna ai fost un băiat sincer. Atunci, care e misterul?

— Nu ştiu, va trebui să-l întreb pe profesor.

(Nu minţeam, doar mă eschivam.)

— A lăsat vreun număr de telefon?

— Nu, a zis că sună de la un telefon public.

— Bine. Dacă mai sună, roagă-l să lase un număr şi ora la care îl pot găsi. Şi eu tot de la un public vorbesc. (Altă eschivare).

— Ai ascultat ştirile de noapte?

— Sigur.

— Ceva interesant?

— Nimic.

— Nici un scandal în L-City? Crime, tărăboi, nimic?

— Nu. A fost un duel în Aleea de Jos, dar… Manuel, ai ucis pe cineva?

— Nicidecum, Mami. (O falcă ruptă nu însemna o crimă).

Oftă.

— O să mă omori, dragule. Ştii ce ţi-am spus întotdeauna. În familia noastră nu se încaieră nimeni. Dacă un omor ar fi o chestiune necesară — şi te asigur că nu e — atunci problema trebuie discutată calm en familie [23] În familie (în 1. franc. în text). şi se hotărăşte care e calea cea mai corectă. Dacă un prostănac trebuie eliminat, ştiu alţii mai bine decât tine. Merită să stai să mai asculţi o părere bună şi sprijin…

— Mami, n-am ucis pe nimeni şi nici nu am de gând s-o fac. Iar lecţia asta o ştiu pe dinafară de mult.

— Te rog să fii politicos, dragule.

— Îmi pare rău.

— Bine, te iert. Am să-i spun profesorului de la Paz să lase un număr de telefon. Bine?

— Încă ceva. Uită numele „Wyoming Knott”. Uită că profesorul a întrebat de mine. Dacă primeşti vreun telefon mai ciudat sau cineva întreabă de mine, nu ştii unde sunt, nu ai nici o veste de la mine… crezi că am plecat în Novylen. Asta e valabil şi pentru restul familiei. Nu răspunzi la nici o întrebare, mai ales cuiva care ar avea vreo legătură cu Temnicerul-şef.

— Ei, parcă aş fi făcut-o! Manuel, tu ai necazuri.

— Nu-i ceva grav, mă descurc.

Speram din toată inima să fie aşa.

— O să-ţi spun când vin acasă. Acum nu pot vorbi. Te iubesc. Închid.

— Şi eu te iubesc, dragule. Noapte bună.

— Mulţumesc şi noapte bună şi ţie. Terminat.

Mami e într-adevăr minunată. A fost deportată pe „Pietroi” cu multă vreme în urmă, pentru că înjunghiase un bărbat în nişte împrejurări care au creat dubii în legătură cu inocenţa ei de fetişcană şi încă de-atunci ştia ce înseamnă violenţa şi moartea. Nu e fanatică, decât în cazuri extreme. Pariez că a fost un copil tare bun şi mi-ar fi plăcut s-o fi cunoscut atunci, dar sunt norocos că am împărţit cu ea ultima jumătate a vieţii ei.

L-am sunat din nou pe Mike.

— Îi cunoşti vocea profesorului de la Paz?

— Da, Man.

— Bine… supraveghează telefoanele din Luna City, cât poţi de multe şi, dacă îl auzi, anunţă-mă. Fii atent la telefoanele publice.

(O întârziere de vreo două secunde bune. Îl puneam pe Mike în situaţii neobişnuite pentru genul lui de activităţi, dar cred că-i plăcea noutatea).

— Pot supraveghea o grămadă de convorbiri şi pot identifica toate telefoanele publice din Luna City. Să fac o căutare aleatoare şi asupra celorlalte, Man?

— Nu, nu te supraîncărca. Ascultă şi telefonul lui de-acasă şi pe cel de la şcoală.

— Program încărcat.

— Mike, eşti cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată.

— Ce-i asta, o glumă?

— Nu, adevărul gol-goluţ.