Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Atunci iau de bune cifrele voastre. Ca să facem totul şi pe înţelesul meu, planul prevede că noi trebuie să punem mâna pe catapultă.

— Da, am zis şi eu şi Mike în acelaşi timp.

— Păi, nu e imposibil. Atunci trebuie să ne oprim şi să devenim cu adevărat operativi. Mike, te-ai gândit cum poate fi protejată catapulta împotriva, să-i zicem, unei mici torpile atomice?

Ne-am continuat discuţia, dar în momentul în care ne-am aşezat la masă, conform teoriei profesorului, orice conversaţie pe tema dezbătută anterior luă sfârşit. Mike ne spuse glume, producându-i profesorului aduceri aminte, de genul asta-îmi-aminteşte-de…

În seara zilei de 14 mai '75, până să fi plecat de la hotelul Raffles, aveam, adică Mike avea, cu ajutorul profesorului, planul general al Revoluţiei, inclusiv opţiunile majore din punctele critice.

Când veni şi clipa să plecăm — eu, acasă şi profesorul la cursurile de seară (în cazul în care nu era arestat), iar apoi acasă să-şi facă baie, să se schimbe şi să-şi vadă de alte mărunţişuri, dacă vroia să se întoarcă la hotel în seara aceea -era clar că Wyoh nu dorea să rămână singură printre străini. Wyoh făcea faţă oricărei situaţii dacă zarurile erau aruncate deja, dar se simţea mică şi neajutorată când interveneau situaţii neaşteptate.

Aşa că am sunat-o pe Mami acasă printr-un „Sherlock”, zicându-i că vin cu un oaspete. Mami se poartă cu mare tact, e diplomată. Orice soţ poate veni acasă cu un oaspete la masă sau să-l găzduiască peste noapte, dar trebuie să întrebe. Nu ştiu cum o fi în alte familii, dar noi avem o tradiţie veche de un secol.

Nu m-a întrebat pe cine aduc, de nume, vârstă, sex, dacă era căsătorit sau nu, era dreptul meu să vin cu cine vroiam, iar ea era prea mândră ca să iscodească.

— Bine, dragule. Aţi mâncat? Ştii că azi e marţi.

Zicând marţi, mi-am adus aminte că cina se servea mai devreme, fiindcă Greg ţinea o predică în fiecare marţi seara. Dar, dacă musafirul meu nu mâncase, se făcea o concesie de dragul lui, nu de-al meu, şi i se punea masa în oficiu. În afară de Bunicul, toţi mâncam la ora stabilită pentru masă sau, dacă ajungeam târziu, înfulecam ceva din picioare.

Am asigurat-o că mâncase şi că vom încerca să ajungem înainte ca ea să plece la biserică. Pe Lună există un amestec eterogen de mahomedani, evrei, creştini, budişti şi încă alte nouăzeci şi nouă de grupări religioase, dar cred totuşi că ziua de închinare este duminica. Nu e cazul lui Greg, care aparţine unei secte ce a calculat că în timpul local al Grădinii Edenului (zona minus doi pe Terra), Sabatul ţinea de marţi de la apusul soarelui până miercuri tot la apus. Aşa că în lunile de vară ale emisferei nordice terestre mâncam devreme marţea, pregătindu-ne pentru Sabat.

Mami se ducea întotdeauna să asculte predica lui Greg aşa că ar fi fost nepoliticos să-i dau de lucru când ştiam că e ocupată. Ceilalţi mergeau şi ei din când în când. Eu mă duceam de câteva ori pe an, pentru că mă simţeam obligat faţă de Greg, care m-a învăţat să fac ceva în viaţă şi m-a ajutat să-mi schimb meseria când a fost nevoie şi ar fi vrut bucuros să se fi pierdut braţul lui, în loc de al meu. Dar Mami era nelipsită de la slujbele lui Greg — era un ritual care trebuia respectat, nu o religie, pentru că recunoscuse faţă de mine într-o noapte, în pat, că ea n-avea nici o religie anume. M-a rugat să nu-i spun nimic lui Greg. Şi eu am rugat-o acelaşi lucru. Nu ştiu Cine ţine lumea, dar sunt încântat că El o ţine.

Greg era „soţul băieţandru” al lui Mami. I-a fost ales pe vremea când era foarte tânără, prima ei nuntă după ce fusese ea însăşi cooptată în familie, şi se simţea foarte legată de el. Sigur, ar nega cu tărie dacă ar fi acuzată că îl iubeşte mai mult decât pe ceilalţi soţi, dar îi adoptase credinţa când el fusese hirotonisit şi nu lipsea în nici o marţi de la predică.

— Crezi că musafirul tău ar vrea să meargă la biserică? îmi zise Mami.

I-am spus că nu ştiu, o să văd, dar că oricum o să ne grăbim. Apoi mi-am luat la revedere de la ea. Am bătut la uşa de la baie şi i-am spus lui Wyoh:

— Hai mai repede cu machiajul, nu prea avem timp.

— O clipă! strigă ea din baie.

Nu are nimic din cochetăria feminină. A apărut într-un minut.

— Ei, ce ziceţi, cum arăt? Profesore, o să trec de control?

— Dragă Wyoming, sunt uimit. Frumoasă eşti, erai şi înainte, dar nu te mai recunosc. Cred că eşti în siguranţă, şi mă simt uşurat.

L-am aşteptat pe profesor să se transforme şi el în bătrânul părăsit şi zdrenţăros. Urma să iasă în costumaţia asta pe uşa care ducea în coridorul din spate, iar apoi să reapară în hainele lui obişnuite de profesor, ca să aibă martori dacă vreun gardian în galben avea de gând să-l înhaţe.

Am aşteptat câteva clipe, timp în care i-am povestit lui Wyoh despre Greg.

— Mannie, îmi zise, cât de bun e machiajul ăsta? Crezi c-o să se vadă în biserică? Cât de tari sunt luminile?

— Stai liniştită, nu sunt mai puternice ca aici. Ai făcut treabă bună. O să ţină, ai să vezi. Dar chiar vrei să mergi la biserică? Nu te obligă nimeni, să ştii.

Se gândi un moment.

— I-ar face plăcere lui Mami, vreau să spun soţiei tale senioare, nu-i aşa?

— Wyoh, i-am răspuns eu încet, religia e o chestiune care te priveşte personal. Dar dacă m-ai întrebat, pot să-ţi spun că nimic nu te-ar apropia mai mult de familia Davis decât mersul la biserică cu Mami. Dacă mergi tu, merg şi eu.

— Am să merg. Am crezut că numele tău de familie este O' Kelly.

— Da, este. Dar mai pui şi Davis cu linioară dacă vrei să fii politicoasă. Davis este Primul Soţ, a murit acum cincizeci de ani. Ăsta e numele de familie şi toate nevestele sunt gospoja Davis, poţi să-i spui aşa. Celelalte soţii folosesc prenumele şi adaugă Davis dacă completează cecuri sau scriu acte. Excepţia o face Ludmilla care e o Davis-Davis, mândră că e de două ori membră a familiei, o dată prin naştere şi a doua oară prin alegere.

— Înţeleg. Dacă pe un bărbat îl cheamă John Davis, atunci este fiu, dar dacă are şi alt nume, atunci este soţ, ca şi tine. Dar o fată va fi Jenny Davis în ambele cazuri, nu-i aşa? De unde pot să ştiu? Vârsta nu mă ajută deloc. Sunt puţin încurcată! Căsniciile astea de clan sunt complicate. Sau poliandriile, deşi a mea nu a fost. Soţii mei aveau măcar acelaşi nume.

— Nu e nici o problemă, ai să vezi. Când o să auzi o femeie de patruzeci de ani adresându-se uneia de cincisprezece ani cu „Mama Milla” o să ştii care e soţia şi care e fiica. Nu e atât de complicat, pentru că noi nu avem acasă fete pe linia soţului, fetele se aleg. Pot veni în vizită. Pe soţii tăi îi chema Knott?

— O, nu, îi chema Fedoseev, Choy Lin şi Choy Mu. Mi-am luat înapoi numele de fată.

Profesorul ieşi costumat, arăta mai rău ca mai înainte. Am plecat pe trei ieşiri şi ne-am întâlnit în coridorul principal. Eu am mers cu Wyoh întrucât, pe de o parte, puteam să fiu arestat, iar pe de alta, ea nu cunoştea Luna City, un adevărat labirint. Şi unul născut aici se poate rătăci, aşa că am luat-o eu înainte, iar ea nu mă pierdea din ochi. Profesorul venea din spate, ca să fie sigur că Wyoh nu se rătăceşte.

Dacă veneau şi puneau mâna pe mine, Wyoh trebuia să găsească un telefon public, să-l sune pe Mike şi să-i raporteze, apoi să se întoarcă la hotel şi să-l aştepte pe profesor. Nu eram îngrijorat, ştiam că orice jachetă galbenă care mi-ar fi pus gând rău, ar fi primit o mângâiere de la braţul numărul 7.