Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Manuel, nici măcar să nu spui aşa ceva! Eşti soţul meu, dragule, m-am măritat cu tine ca să fim împreună şi la bine şi la greu. Dorinţa ta e ordin pentru mine.

(Pe legea mea, ce minciună gogonată, dar Mimi o credea!)

— N-am să te las să intri singur în pericol şi, în afară de asta…

— Ce e, Mimi?

— Cred că orice lunar visează că va fi liber într-o bună zi. Toţi sperăm asta, în afară de şobolanii lipsiţi de şira spinării. N-am vorbit niciodată despre asta pentru că părea ceva utopic, dar trebuie să priveşti înainte şi nu în urmă, să ridici povara şi să mergi mai departe. Îi mulţumesc lui Bog că am apucat să trăiesc clipa în care ne putem gândi la libertate. Te rog, mai dă-mi amănunte. Trebuie să mai găsesc alţi trei oameni de încredere.

— Nu te grăbi, ia-o încet. Să fii sigură de ei.

— Am încredere în Sidris. Îşi ţine gura.

— Nu cred că e bine să alegi din familie. Trebuie să ne extindem. Nu te grăbi.

— Nu, n-am s-o fac. Dacă am vreo idee, am să-ţi spun. Mai e ceva, Manuel, dacă vrei să-mi ştii părerea… Se opri.

— Întotdeauna vreau să-ţi ştiu părerea, Mimi.

— Să nu-i spui Bunicului nimic. S-a cam sclerozat şi-l ia gura pe dinainte. Acum dormi, dragule şi vise plăcute!

A urmat o perioadă lungă de timp în care ar fi fost greu de crezut că pregătirea revoluţiei are nevoie de atâtea amănunte şi ia atât de mult timp. Prima condiţie era să nu fim observaţi. A doua, de durată, era să facem lucrurile cât mai rele cu putinţă.

Cât mai rele. Niciodată până astăzi, nici măcar spre sfârşit, nu a existat o perioadă în care toţi lunarii să-şi dorească să scape de Autoritate, să vrea atât de mult să se revolte. Toţi lunarii îl dispreţuiesc pe Temnicerul-şef şi înşeală Autoritatea, dar mă întreb câţi sunt gata să moară pentru libertate. Dacă i-ai vorbi unui lunar de patriotism, s-ar holba la tine şi s-ar gândi că te referi la ţara lui de baştină. Există deportaţi francezi care şi acum mai iubesc „La Belle Patrie” [34] Frumoasa patrie (în 1. franc. în text). , ex-germani loiali Vaterland [35] Patrie (în 1. germ. în text). -ului şi ruski [36] Ruşi (în 1. rusă în text). care încă se mai gândesc la Sfânta Mamă Rusia. Dar cu Luna cum rămâne? Luna este „Pietroiul”, locul exilului, nu ai ce să iubeşti aici.

Suntem fără pic de simţ politic şi cred că suntem singurul produs de acest tip din istoria omenirii. Nici pe mine nu mă interesa politica, la fel ca pe ceilalţi, dar împrejurările vieţii m-au aruncat în ea. Wyoming se băgase în politică pentru că ura Autoritatea din motive personale. Profesorul, pentru că nu suporta nici o formă de autoritate, dintr-o concepţie intelectuală, filosofică. Mike, pentru că era o maşină plictisită şi solitară, iar chestia asta reprezenta pentru el „singura distracţie din oraş”. Nu aveai cum să ne acuzi de patriotism. Eu eram cel mai aproape de ideea de patriotism, pentru că eram a treia generaţie de locuitori ai Lunii şi nu simţeam nici o afecţiune faţă de Terra, de locurile ei. Fusesem pe Pământ, dar nu mi-a plăcut şi-i dispreţuiam pe târâtorii de pământeni. Cred că asta mă făcea să fiu mai „patriot” decât majoritatea lunarilor.

Lunarul obişnuit e pasionat de bere, de pariuri, de femei şi de muncă. Asta e ordinea. Femeile ar putea trece pe locul doi, dar nu pe primul, oricât de mult ar ţine bărbatul la ele. Lunarii învăţaseră că niciodată nu sunt femei de ajuns. Cei care se adaptau mai greu mureau, pentru că nici cel mai posesiv mascul nu poate fi în alertă în fiecare clipă. Aşa cum spunea profesorul, o societate se adaptează faptelor realităţii, altfel moare. Lunarii ori s-au adaptat asprimilor vieţii şi au trăit, ori au eşuat şi au murit. Patriotismul nu intra în reţeta de supravieţuire.

Ca în vechea zicală chinezească, „Peştii nu-şi dau seama de apă”, nici eu nu mi-am dat seama de ce era în jurul meu, până nu m-am dus pe Terra şi nici atunci n-am realizat prea bine ce gol se află în lunari la capitolul patriotism, decât după ce am luat parte la efortul de a-i trezi. Wyoh şi camarazii ei au încercat să declanşeze bomba cu patriotismul, dar n-a făcut clic. S-au irosit ani de muncă, cu câteva mii de membri, iar din acest număr infim, cel puţin zece la sută erau spioni.

Profesorul ne-a spus direct că e mai uşor să-i faci pe oameni să urască decât să iubească.

Din fericire, şeful securităţii, Alvarez, ne-a dat o mână de ajutor. Cei nouă agenţi care fuseseră omorâţi au fost înlocuiţi cu alţi nouăzeci, pentru că Autoritatea era împinsă să facă ceva ce nu-i prea făcea plăcere, adică să cheltuie bani cu noi. O prostie duce către o altă prostie.

Corpul de gardă al Temnicerului-şef nu a fost niciodată mare, nici chiar în primele zile. Nu era nevoie de paznici de închisoare, aşa cum se înţelege termenul pe Pământ, şi asta a fost una din atracţiile acestei colonii penale — faptul că era ieftină. Temnicerul-şef şi adjunctul lui, ca şi vizitatorii importanţi, aveau nevoie de pază, dar închisoarea propriu-zisă nu. Au încetat să mai păzească navele după ce şi-au dat seama că nu era necesar. În mai 2075 corpul de gardă avea cei mai puţini membri pe care-i avusese vreodată, toţi fiind noi deportaţi.

Cu siguranţă că pierderea a nouă dintre ei într-o singură noapte a speriat pe cineva. Pe Alvarez, pe cine altul? A îndosariat copii ale cererilor lui de ajutor în fişierul Zebra, iar Mike ni le-a citit nouă. Înainte de deportare, Alvarez fusese poliţist pe Terra, iar pe Lună devenise şeful securităţii şi probabil că era cel mai speriat şi mai singur om de pe „Pietroi”. A cerut ajutor mai mult şi mai serios, a ameninţat că-şi dă demisia din serviciul civil dacă nu îl primeşte — ameninţare deşartă — lucru pe care Autoritatea l-ar fi ştiut dacă ar fi cunoscut cu adevărat Luna. Dacă Alvarez s-ar arăta vreodată într-un furnicar, îmbrăcat civil şi neînarmat, ar rămâne în viaţă numai atâta timp cât n-ar fi recunoscut.

I s-au dat gărzi suplimentare. N-am aflat niciodată cine a ordonat acel raid. Mort Nesuferitul n-ar fi avut asemenea porniri, în timpul funcţiei lui a făcut pe mortul în păpuşoi. Poate că Alvarez, care, ajunsese de curând la rangul de şef, vroia să iasă în faţă, poate că-l tenta ideea de a deveni Temnicer-şef, cine ştie? Ipoteza cea mai la îndemână era că, în urma rapoartelor despre „activităţile subversive” ale lunarilor, Autoritatea de pe Pământ a fost determinată să facă curăţenie.

O greşeală nu vine niciodată singură. Noile gărzi, în loc să fie alese din deportaţii de ultimă oră, erau trupe de elită formate din condamnaţi, Dragonii Păcii, cum le ziceau Naţiunile Federative. Erau nişte brute şi n-avuseseră nici un chef să meargă pe Lună. Curând şi-au dat seama că „slujba temporară de poliţist” era o călătorie la care-şi luaseră bilet numai pentru dus. Urau Luna, îi urau pe lunari şi vedeau în noi cauza tuturor necazurilor lor.

Cum au sosit de pe Terra, Alvarez a ordonat ca fiecare staţie de metro dintre furnicare să fie supravegheată 24 de ore din 24 şi a instituit paşapoartele şi controlul lor. Dacă ar fi existat legi pe Lună, chestia asta ar fi fost ilegală. Majoritatea lunarilor erau teoretic liberi, ori se născuseră liberi, ori îşi ispăşiseră sentinţa. Cei mai mulţi lunari liberi locuiau în oraşe, iar cei care mai aveau de ispăşit, locuiau în barăci la Complex şi veneau în oraş numai de două ori pe lună, când aveau liber.