Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Luminiţele lui pâlpâiră, scoase un chicotit discret.

— E amuzant, Man. Prima oară, a doua oară, întotdeauna e amuzant.

— Întotdeauna e amuzant. De cât timp ai oprit defecţiunea la reşedinţa Temnicerului-şef?

— De patruzeci şi trei de minute. Dar am lăsat bubuiturile.

— Mai ţine-o aşa vreun sfert de oră. Pun pariu că-l dor dinţii deja. Am să raportez apoi că mi-am terminat treaba.

— S-a notat. Wyoh îţi trimite un mesaj, Man. Spune să-ţi amintesc că azi e ziua de naştere a lui Billy.

— O, pe legea mea că am uitat. Opreşte totul Mike. Am plecat. Pa!

Am ieşit în grabă. Billy e fiul Annei. Probabil că e ultimul ei copil. A făcut treabă bună pentru familie, opt copii, trei încă mai sunt acasă. Încerc să mă port cu toată lumea la fel ca Mami, să nu fac favoritisme, dar Billy e un băiat grozav şi eu l-am învăţat să citească. Poate pentru că seamănă cu mine.

M-am oprit la biroul inginerului-şef să-i las nota de plată şi-am cerut să-l văd. M-a primit, dar era într-o dispoziţie mizerabilă. Temnicerul-şef îşi vărsase nervii pe el.

— Nu te enerva. Azi e ziua de naştere a fiului meu şi nu vreau să întârzii. Dar trebuie să-ţi arăt ceva.

Am scos din geantă un plic şi l-am scuturat pe birou. Din el căzu o muscă, carbonizată de mine cu o sârmă încinsă. Noi nu avem muşte în Tunelul Davis, dar mai intră câte una în oraş când sunt deschise ecluzele. Asta de pe masă intrase în atelierul meu tocmai când aveam nevoie de ea.

— Uite, o vezi? Ghici unde am găsit-o?

Având în faţă proba falsă, am construit o teorie despre întreţinerea automatelor ultrasensibile, i-am vorbit de uşile deschise, de praf, de supraveghetor.

— Praful poate distruge un computer. Insectele nu au ce căuta aici! Şi totuşi, supraveghetorii tăi se plimbă parcă ar fi într-o staţie de metro. Astăzi amândouă uşile au stat deschise, în timp ce idiotul ăla se văicărea în faţa mea. Dacă mai găsesc dovezi că au fost scoase capacele de vreun tâmpit care atrage muştele, eu nu mă mai bag, e aparatura ta, şefule. Am primit să fac mai mult decât pot duce, rezolvându-ţi ţie treburile, pentru că-mi place să lucrez cu maşini bune. Dar nu suport să le văd maltratate! La revedere.

— Stai. Am şi eu ceva să-ţi spun ţie.

— Îmi pare rău, dar trebuie să plec. Dacă-ţi place, bine, dacă nu, treaba ta, eu nu sunt exterminator de insecte, sunt specialist în computere.

E o tactică. Nimic nu-l scoate pe om mai tare din minţi decât faptul că nu-l laşi să zică ce are de zis. Cu ceva noroc şi cu ajutor din partea Temnicerului-şef, pun pariu că inginerul-şef o să facă ulcer până la Crăciun.

Am întârziat şi mi-am cerut scuze lui Billy. Alvarez a mai venit cu o şmecherie, o cercetare amănunţită la ieşirea din Complex. Am suportat liniştit, fără să le adresez Dragonilor, care m-au percheziţionat, nici cea mai inofensivă înjurătură. Vroiam să ajung cât mai repede acasă. I-au nedumerit în schimb cele o mie de glume.

— Ce sunt astea? mă întrebă unul.

— Hârtie de imprimantă, am zis. Programe de testare.

I se alătură şi colegul lui. Nu cred că ştiau să citească. Au vrut să mi le ia, dar le-am zis să-l sune pe inginerul-şef. M-au lăsat să trec. Nu mi-a părut rău, s-o ţină tot aşa şi gărzile vor fi din ce în ce mai urâte de toată lumea.

Hotărârea de a-l face pe Mike o personalitate a apărut ca urmare a faptului că fiecare membru de partid avea nevoie să-i telefoneze din când în când. Sfatul meu cu concertele şi piesele de teatru era doar un efect secundar. La telefon, vocea lui Mike avea o calitate ciudată, pe care n-o observasem în perioada când îl vizitam la Complex. Când vorbeşti la telefon, cu cineva există un zgomot de fond. Îi auzi respiraţia, bătăile inimii, mişcările corpului, chiar dacă nu eşti conştient de asta. Mai mult, chiar dacă vorbeşti de sub o cască, zgomotele pătrund suficient de mult ca să „umple spaţiul”, să-l personalizeze.

Cu Mike nu exista nimic din toate astea.

Vocea lui era „umană” în timbru şi inflexiune, uşor de recunoscut. Era bariton, avea accent de nord-american cu nuanţe australiene. Ca „Michelle” avea voce de soprană, cu accent franţuzesc. Personalitatea i se dezvoltase, căpătase noi valenţe. Când l-am prezentat lui Wyoh şi profesorului, vorbea ca un copil pedant, dar în câteva săptămâni a înflorit. Îl vedeam ca pe un bărbat de vârsta mea.

Când a prins conştiinţă, avea o voce neclară, aspră, greu de înţeles. Acum, vocea îi era limpede, iar alegerea cuvintelor şi pauzele în vorbire erau fireşti, familiare cu mine, şcolăreşti cu profesorul, galante cu Wyoh, variaţii la care te aştepţi de la un adult.

Dar fundalul sonor era zero. O tăcere totală.

L-am umplut. Mike avea nevoie de câteva sugestii. Nu şi-a compus o respiraţie zgomotoasă, în mod normal nici n-ai fi observat-o. Dar era atent la nuanţe. „Scuză-mă, Mannie, eram în baie când a sunat telefonul”, şi auzeai o respiraţie precipitată. Sau: „Mâncam, dă-mi voie să înghit”. Chiar şi cu mine a început să-şi folosească micile „artificii” umane, odată ce s-a hotărât că trebuie să fie un „corp omenesc”.

L-am alcătuit cu toţii pe „Adam Selene” discutând la hotelul „Raffles”. Câţi ani are? Cum arată? E căsătorit? Unde locuieşte? Ce munceşte? Ce îl pasionează?

Am hotărât că Adam are în jur de patruzeci de ani, e sănătos, bine făcut, educat, interesat de toate artele şi ştiinţele, bun cunoscător al istoriei, şahist bun, fără prea mult timp liber. E însurat în stilul cel mai des întâlnit, o căsnicie în troikă, cu patru copii, în care el e soţul senior. Soţia şi soţul junior nu fac politică, din câte ştim noi.

Are o frumuseţe masculină aspră, păr cârlionţat, cărunt. E de rasă amestecată, a doua generaţie într-o parte şi a treia în cealaltă parte. După standardele lunare, e bogat, face afaceri în Novylen, în Kongville şi în L-City. Birourile le are în L-City, cu anticamere, are un personal format din douăsprezece persoane, şi un birou personal în care lucrează doar adjunctul şi secretara.

Wyoh a vrut să ştie dacă e încurcat cu secretara. I-am zis s-o lase baltă, e ceva intim. Wyoh spuse indignată că nu era o simplă curiozitate din partea ei — nu încercam noi să conturăm personajul?

Am hotărât că birourile lui erau în Domul vechi, pe rampa trei, la sud, în inima districtului financiar. Dacă cunoşti bine L-City, îţi aduci aminte că unele birouri au ferestre peste nivelul Domului, cu vedere în afară. Trebuia să ţin seama de asta pentru efectele sonore ale mediului înconjurător.

Am făcut o schiţă pe podea şi, dacă biroul ăla ar fi existat, ar fi trebuit să se afle între Aetna Luna şi Greenberg #amp# Co. Am folosit un recorder de buzunar pentru a înregistra sunetele din acel loc. Mike le completă ascultând la telefoanele de acolo.

De-atunci, când îl sunam pe Adam Selene, telefonul lui nu mai era mort. Întotdeauna răspundea cineva. Dacă răspundea „Ursula”, secretara, mesajul era: „Selene Associates. Luna va fi liberă!” Apoi, zicea: „Aşteptaţi un moment. Gospodin Selene este la alt telefon”, după care auzeai că se trăgea apa la un WC şi ştiai că ţi-a zis o minciunică. Uneori, răspundea Adam: „Adam Selene la telefon. O secundă, să închid sistemul video”. Sau răspundea adjunctul: „Aici e Albert Ginwallah, asistentul personal al domnului Adam Selene. Libertate Lunii! Dacă e o problemă de partid, aşa cum cred că e, numele pe care mi l-aţi spus presupun că e numele de partid, vă rog, daţi-i drumul. Eu mă ocup de asemenea treburi pentru preşedinte”.