Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Banii ăştia, după ce treceau prin mai multe mâini, sporiţi de Mike de fiecare dată, ajungeau ca finanţare principală la LuNoHoCo, companie mixtă, reciprocă şi pe acţiuni. Giranţii „gentlemeni-aventurieri”, care se ascundeau în spatele acţiunilor, depuneau banii furaţi pe numele lor. N-are rost să intru în amănunte despre contabilitatea ţinută de firmă, din moment ce Mike conducea totul, nu se încălca nici o urmă de corectitudine.

Acţiunile firmei se comercializau la Hong Kong Luna Exchange şi se listau în Zürich, Londra şi New York. Wall Street Journal o numea: „o investiţie atractivă, risc-mare, câştig-mare, cu o rată puternică de creştere”.

LuNoHoCo era o firmă de inginerie şi exploatare, implicată în, multe afaceri, cele mai multe legale. Dar scopul principal al firmei era construirea unei a doua catapulte în secret.

Operaţiunea nu putea rămâne secretă. Nu poţi cumpăra un generator de energie atomică fără să se observe. (Energia solară era exclusă, din motive evidente). Părţile generatorului au fost comandate la Pittsburgh, cu echipament standard UnivCalif şi le-am plătit bucuroşi un preţ exorbitant, pentru a avea cea mai bună calitate. Nu poţi construi nici un stator pentru câmp de inducţie fără să fii observat. Dar cel mai important lucru din toate era că nu poţi să faci o construcţie mare angajând o grămadă de oameni, fără să fie văzută. Sigur, catapultele sunt în marea lor parte vid, inelele statorului nici măcar nu se apropie de capătul de ejecţie. Catapulta de 3-g a Autorităţii avea o lungime de aproape o sută de kilometri. Nu numai că avea un câmp marcat pentru navele spaţiale pe orice hartă lunară, dar era atât de mare, încât putea fi fotografiată sau văzută de pe Terra cu un telescop suficient de mare. Apărea în toată splendoarea şi pe un ecran radar.

Noi construiam o catapultă mai scurtă, de 10-g, dar chiar şi aşa avea treizeci de kilometri lungime şi era prea mare ca s-o ascunzi.

Am ascuns-o totuşi, prin metoda „scrisorii furate” [38] „Scrisoarea furată” — celebră nuvelă de Edgar Allan Poe. O scrisoare furată este pusă într-o „ascunzătoare” aflată sub ochii tuturor, în care nimănui nu i-ar trece prin gând să o caute. .

Uneori, îi puneam lui Mike întrebări din şirul nesfârşit de povestiri citite de el, întrebându-mă ce idei scoate de-acolo. Am observat că din povestirile astea căpătase o viziune mai fidelă despre viaţa oamenilor, decât dacă ar fi reuşit să strângă date din realitate. Ficţiunea îi dădea o imagine completă a vieţii, o imagine pe care fiinţele omeneşti o considerau ca fiind cea adevărată. Mike o trăia. Pe lângă efectul „umanizator”, ce înlocuia experienţa pe care Mike nu o avea, computerul nostru lua multe idei din „datele nereale”, cum numea el literatura. De la Edgar Allan Poe a aflat cum se poate ascunde o catapultă.

Am ascuns-o de-adevăratelea. În primul rând, trebuia amplasată sub pământ pentru a nu apărea pe radar, iar în al doilea rând, aveam nevoie de ceva mai subtil. Localizarea selenografică trebuia să fie secretă.

Cum era posibil aşa ceva cu un asemenea monstru, la care lucrau atât de mulţi oameni? Hai s-o luăm altfel. Să zicem că locuieşti în Novylen. Ştii unde e Luna City? Ei da, pe marginea estică a lui Mare Crisium, toată lumea o ştie! Deci? Ce latitudine şi ce longitudine? Poftim? Uită-te într-un atlas! Atunci? Dacă nu ştii decât atât, cum de ai nimerit-o săptămâna trecută? Lasă-te de bancuri, amice, am luat metroul, am schimbat la Torricelli şi-am dormit restul drumului. Capsula ştie pe ce drum s-o ia, nu eu.

Vezi? Nu ştii unde e Luna City! Pur şi simplu, cobori la metro, te urci în capsulă şi te dai jos la staţia Sud.

Aşa am ascuns şi noi catapulta.

E în zona Mare Undarum, „toată lumea ştie asta”. Dar unde e de fapt şi unde am spus noi că e, diferă cu vreo sută de kilometri în nord, sud, est, vest sau o combinaţie din toate astea.

Astăzi, dacă vrei, găseşti amplasarea exactă într-o carte de date, dar evident că e greşită. Localizarea reală a catapultei noastre este la ora actuală secretul cel mai bine păzit al Lunii.

Nu poate fi văzută din spaţiu cu ochiul liber sau pe radar. E sub pământ, protejată pentru ejecţie şi arată ca o gaură mare, fără formă, ca alte zece mii de găuri de acest gen şi are deasupra un munte unde nu e nici un loc primitor pentru aterizarea rachetelor.

Cu toate astea, era o zonă foarte populată şi-n timpul construcţiei şi după aceea. Chiar şi Temnicerul-şef a vizitat zona, iar Greg, unul din soţii familiei, i-a prezentat-o. Temnicerul-şef venise cu o rachetă poştală închiriată pentru o zi, iar Ciborgul lui primise coordonatele şi o baliză radar ca să ajungă — un loc care nu era prea greu de găsit, dar de-acolo trebuia să călătorească cu vagonetul, iar vagonetele noastre nu sunt ca autobuzele de pasageri de pe vremuri, care făceau traseul dintre Endsville şi Beluthihatchie, ci transportoare de încărcătură fără locuri confortabile pentru a admira peisajul, iar călătoria este atât de anevoioasă, încât cel care se încumeta s-o facă, trebuia să fie legat în vagonet. Temnicerul-şef vroia să călătorească în cabină, dar — ne pare rău, gospodin! — locul e atât de strâmt încât nu încap decât conductorul şi ajutorul lui şi e nevoie de amândoi ca să ţină vagonetul stabil.

După trei ore nu se mai gândea decât să ajungă acasă. Nici nu i-a mai păsat de scopul acelei forări pentru care venise şi de valoarea neacoperită a resurselor.

Persoanele mai puţin importante, muncitorii şi personalul auxiliar călătoreau prin canalele interconectate de explorare a gheţii, un mod şi mai simplu de a te rătăci. Dacă cineva ar fi avut după el un dispozitiv de dirijare, ar fi localizat amplasarea, dar securitatea era extrem de strictă. Unul a încercat chestia asta, dar a suferit un accident la costumul de presiune, efectele lui au fost trimise înapoi în L-City, iar dispozitivul de dirijare arăta ceea ce trebuia, adică ceea ce vroiam noi să arate, pentru că i-am făcut o operaţie rapidă cu braţul numărul 3. Poţi resigila un dispozitiv fără să laşi urme, dacă lucrezi în atmosferă de nitrogen. Nici o problemă, am purtat o mască de oxigen cu presiune ceva mai mare.

Am primit şi personalităţi de pe Pământ, care deţineau posturi cheie în Autoritate. Ei au călătorit mai uşor, folosind drumul subpământean, presupun că fuseseră avertizaţi de Temnicerul-şef. Dar chiar şi pe drumul ăsta sunt treizeci de kilometri de parcurs cu vagonetul. Am avut un vizitator de pe Pământ, care părea interesat de ceea ce se întâmpla acolo, doctorul Dorian, fizician şi inginer. Vagonetul s-a răsturnat — şoferul neîndemânatic încercase o scurtătură — nu se vedea nimic în jur, iar baliza radar fusese distrusă. Bietul doctor Dorian a petrecut şaptezeci şi două de ore într-un iglu de piatră şi a fost dus de urgenţă înapoi în L-City, bolnav de hipoxemie şi supradoză de radiaţii, în ciuda eforturilor depuse pentru el de cei doi membri ai partidului care îl conduceau.

Poate că ar fi fost mai sigur să-l fi lăsat să vadă. Nu cred că şi-ar fi dat seama de vorbele în doi peri şi n-ar fi găsit nici o eroare în locaţie. Puţini oameni se uită la stele când sunt în costumele de presiune, chiar atunci când Soarele o permite. Sunt şi mai puţini cei care pot citi stelele- şi nimeni nu se poate localiza la suprafaţă fără ajutor, decât dacă are instrumente şi ştie cum să le folosească, dacă are tabele şi un instrument de măsurat timpul. Minimul necesar ar fi un octant, tabele şi un ceas bun. Noi îi încurajam pe vizitatori să urce la suprafaţă, dar dacă cineva avea un octant sau vreun echivalent modern al acestui instrument, era posibil să aibă un accident.