Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Profesore, am spus, cunosc copii foarte maturi pentru vârsta lor. Pe pariu, şapte la doi, că unii dintre ei sunt membri ai partidului.

— Nu fac pariu, amice. Există nenorocul ca cel puţin jumătate dintre ei să nu treacă testul de maturitate şi s-ar putea s-o aflăm în modul cel mai rău cu putinţă la sfârşitul nebuniei noastre.

— Profesore, insistă Wyoh. Mike, Mannie. Sidris e convinsă că această copilă e matură, că poate să facă faţă oricăror condiţii. Şi eu o cred.

— Man, ce zici? mă întrebă Mike.

— Hai să găsim o modalitate ca şi profesorul s-o cunoască şi să-şi formeze o părere. Pe mine m-a cucerit. M-a impresionat stilul ei îndrăcit de a se lupta. Altfel, nici n-aş fi început căutarea.

Am suspendat şedinţa şi n-am mai discutat nimic despre asta. La puţin timp după aceea, Hazel a apărut la cină, ca invitata lui Sidris. Nu a dat nici un semn că m-ar fi recunoscut şi nici eu nu m-am comportat ca şi cum aş fi ştiut-o de undeva. Am aflat, la mult timp după întâlnirea de la masă, că mă recunoscuse nu numai datorită braţului meu stâng, ci şi pentru că blonda înaltă din Hong Kong îmi pusese şapca pe cap şi mă sărutase. Mai mult, în ciuda schimbării perfecte, Hazel a recunoscut-o pe Wyoh după voce, singurul lucru pe care n-a putut să şi-l deghizeze.

Dar mă bazam pe Hazel. Ştiam că n-o să sufle o vorbă. Dacă s-a gândit vreodată că şi eu făceam parte din conspiraţie, n-a arătat niciodată că ar şti ceva.

Istoria copilului îi explică purtarea, aşa cum educaţia îi explică caracterul. A fost deportată împreună cu părinţii la o vârstă fragedă, era mai mică decât Wyoh. Tatăl ei era ocnaş şi a murit într-un accident, lucru pe care mama ei l-a pus pe seama indiferenţei Autorităţii faţă de siguranţa coloniştilor condamnaţi. Mama ei a murit când Hazel împlinise cinci ani şi fetiţa nu i-a cunoscut cauza morţii. De atunci trăia în orfelinatul din care am cules-o noi. Nu ştia de ce fuseseră deportaţi părinţii ei, se gândea că poate din cauza unor activităţi subversive, dar amândoi erau condamnaţi. De la mama ei a moştenit ura aprigă împotriva Temnicerului-şef.

Familia care conducea Leagănul de Copii o acceptase. Hazel cosea şervete, spăla vasele, făcea curăţenie. Era destul de mare ca să-i încredinţezi tot felul de munci în gospodărie. Învăţase singură să citească, putea bate scrisori la maşină, dar nu ştia să scrie de mână. Matematică ştia destul cât să se descurce cu număratul banilor.

S-a iscat zarvă când a trebuit să plece din orfelinat. Proprietara şi soţii ei pretindeau că Hazel mai datorează câţiva ani de muncă. Hazel rezolvă problema lăsându-şi acolo hainele şi câteva obiecte de valoare. Mami s-a supărat rău şi a vrut să înceapă imediat un scandal ca să-i termine pe certăreţii care o indignaseră cu pretenţiile lor meschine. Dar, ca şef al celulei ei, am potolit-o spunându-i că nu am nici un interes ca familia mea să ajungă în atenţia opiniei publice. Am scos nişte bani şi i-am spus lui Mami că partidul va suporta toate cheltuielile pentru necesarul lui Hazel. Mami refuză banii, ceru consiliu de familie, apoi se duse cu Hazel în oraş şi făcu cheltuieli nesăbuite, cumpărându-i toate cele necesare.

Am adoptat-o pe Hazel. Acum, adoptarea unui copil înseamnă multă birocraţie şi hârţogăraie, dar pe vremea aceea era mai simplu, ca şi cum am fi adoptat o pisicuţă.

S-a iscat un alt scandal când Mami a vrut s-o înscrie pe Hazel la şcoală, fapt care nu se potrivea nici cu ceea ce avea Sidris în minte, nici cu ceea ce aştepta Hazel ca proaspătă membră a partidului. Am intervenit din nou şi Mami a înţeles situaţia doar pe jumătate. S-a ajuns la un compromis. Hazel a intrat la o şcoală din apropierea ecluzei treisprezece, lângă care era şi salonul lui Sidris. (Sidris avea o afacere bună, pentru că era destul de aproape ca să folosească apă nelimitat fără să bage cineva de seamă, de pe conducta de retur). Hazel avea ore dimineaţa, iar după-amiaza o ajuta pe Sidris, cosea rochii, aranja prosoapele, le spăla pe doamne pe cap, învăţa meserie — făcea orice dorea Sidris.

Adică, era căpitanul Haimanalelor de pe Baker Street.

Cât a stat la orfelinat, Hazel se ocupase de copiii mai mici ca ea, care o îndrăgiseră. Putea să obţină orice de la ei, pentru că ştia să se poarte cu ei, înţelegea ce spuneau atunci când un om în toată firea ar fi crezut că vorbesc păsăreşte. Ea reprezenta liantul între partid şi cei mai mulţi dintre auxiliarii juniori. Ştia cum să transforme totul în joacă. Chiar şi sarcinile mai grele, pe care i le încredinţam, deveneau o joacă cu reguli pe care ea le stabilea şi nu-i lăsa pe copii să înţeleagă că era vorba de ceva serios pentru adulţi, ci pentru ei, ceea ce era cu totul altceva.

De exemplu, să zicem că un puşti care nu ştie să citească este prins cu manifeste, lucru care s-a întâmplat nu numai o dată, de altfel. După ce Hazel i-a făcut băieţelului instructajul de rigoare, iată cum au ieşit lucrurile:

SOLDATUL: De unde ai astea, copilule?

HAIMANAUA DE PE BAKER STREET: Nu sunt copil, sunt băiat mare.

SOLDATUL: Bine, băiat mare ce eşti, de unde ai astea?

H. B. S. : Mi le-a dat Jackie.

SOLDATUL: Cine e Jackie?

H. B. S.: Jackie, cine să fie?

SOLDATUL: Dar care e numele celălalt?

H. B. S. : Al cui?

SOLDATUL: Al lui Jackie.

H. B. S. (batjocoritor): Jackie e fată!

SOLDATUL: Bine, bine, şi unde locuieşte?

H. B. S. : Cine?

Şi tot aşa, la toate întrebările răspunsul invariabil era „Mi le-a dat Jackie”, încât îl înnebunea pe soldatul care-l prinsese cu manifeste. Din moment ce Jackie nu exista şi nu avea alt nume, adresă, nu era nici un pericol. Copiilor le făcea plăcere să-şi bată joc de oamenii în toată firea, mai ales de gărzi, odată ce învăţaseră cât de uşor poate fi.

Mare lucru nu se întâmpla. În cel mai rău caz, se confiscau manifestele. Chiar şi echipele Dragonilor Păcii se gândeau de două ori înainte să pună mâna pe vreun copilaş. Da, începusem să avem echipe ale Dragonilor în interiorul lui Luna City — le era teamă să patruleze câte unul, pentru că unii se aventuraseră singuri în misiune şi nu se mai întorseseră.

Când Mike s-a apucat să facă versuri, poezii după părerea lui, n-am ştiut dacă trebuie să plâng sau să râd. Mai vroia să le şi publice! Chestia asta dovedeşte cât de tare a corupt umanitatea această maşină în aparenţă inocentă, încât vrea acum să-şi vadă şi numele tipărit în văzul tuturor!

— Mike, i-am spus, pentru numele lui Bog! Ce-ai păţit? Ţi-au explodat toate circuitele sau ai plănuit să ne dai de gol?

Înainte să aibă timp de replică, se amestecă profesorul:

— Stai aşa, Manuel, cred că există o posibilitate. Mike, ce-ai zice de un pseudonim literar?

Şi aşa s-a născut „Simon Jester”. Se pare că Mike şi-a găsit acest nume amestecând literele la întâmplare. Dar pentru versurile serioase folosea un alt nume, numele lui de partid, Adam Selene.

Poeziile lui Simon erau versuri proaste, triviale, subversive, mergând de la glume tăioase la adresa personalităţilor din Luna City, până la atacuri virulente împotriva Temnicerului-şef, sistemului, Dragonilor Păcii, turnătorilor. Le întâlneai peste tot, pe pereţii WC-urilor publice, pe bucăţi de hârtie împrăştiate în capsulele metroului sau în cârciumi. Întotdeauna semna cu Simon Jester şi avea un desen făcut cu un băţ de chibrit ars, care reprezenta un drăcuşor cu coarne, cu un zâmbet larg şi o coadă în formă de furculiţă. Uneori, drăcuşorul îl împingea pe un grăsan cu o furcă. Alteori, apărea doar faţa drăcuşorului cu coarne, rânjind malefic. La scurt timp, apărură peste tot doar rânjetul şi coarnele care însemnau: „Simon a trecut pe-aici”.