Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Exerciţiile fără centrifugă nu sunt prea eficiente, şi pe deasupra erau şi foarte plictisitoare, pentru că nu ştiam dacă voi mai avea nevoie de ele. Dar după spusele lui Mike, era o şansă din treizeci ca evenimentele să ceară ca un lunar, capabil să vorbească în numele partidului, să facă o călătorie pe Terra.

Nu prea mă vedeam în calitate de ambasador, nu aveam pregătirea şi educaţia necesară. Profesorul era soluţia cea mai bună, dar era bătrân şi n-ar fi supravieţuit aterizării pe Pământ. Mike ne-a spus că un bărbat de vârsta profesorului, cu sănătatea lui, are mai puţin de o şansă dintr-o sută să ajungă în viaţă pe Terra.

Dar profesorul s-a apucat cu veselie de un antrenament înverşunat, care i-ar fi mărit şansele slabe, aşa că ce puteam face, decât să-mi las greutăţile de-o parte şi să-mi văd de munca mea, şi să fiu oricând gata să trec să-i iau locul, dacă bătrâna lui inimă ar fi cedat. Wyoh a făcut şi ea la fel, în caz că ar fi existat ceva care m-ar fi împiedicat să mai plec. A împărţit necazurile cu noi fără să zică nici pâs. Wyoh se foloseşte întotdeauna de farmecele feminine în locul logicii.

Pe lângă toate astea, mai aveam pe cap munca de partid şi munca la fermă. Pierdusem trei fii prin căsătoria lor în alte familii, dar câştigasem doi puşti buni, Frank şi Ali. Greg s-a dus să lucreze pentru LuNoHoCo ca miner şef la foraje pentru catapultă. Era de mare ajutor, pentru că am avut ceva bătaie de cap cu angajarea echipei de construcţii. Sigur, puteam să folosim oameni care nu erau în partid, dar totuşi în punctele cheie aveam nevoie de oameni din partid foarte competenţi în meserie, aşa cum erau şi în politică. Greg nu prea vroia să se ducă, ferma avea nevoie de el şi nici nu-i plăcea să-şi lase biserica. Dar a acceptat.

Şi iar am devenit servitor la porci şi la pui. Dar nu pentru multă vreme, pentru că-l mai aveam şi pe Hans, care era un bun fermier, ridica greutăţi şi muncea cât doi. Dar Greg fusese conducătorul fermei încă de la retragerea Bunicului, iar noua responsabilitate îl cam îngrijora pe Hans. A trebuit să preiau eu conducerea, pentru că eram mai mare, dar Hans era un fermier mai bun decât mine şi avea şi timp să se ocupe de fermă. Întotdeauna am fost convins că el îi va lua locul lui Greg. Aşa că l-am încurajat, am fost de acord cu părerile lui şi i-am dat o mână de ajutor în timpul meu liber, care deja nu prea mai exista pentru mine.

Pe la sfârşitul lunii februarie, m-am întors dintr-o călătorie de afaceri mai lungă: Novylen, Sub-Tycho, Churchill. Se terminase lucrul la noul metro care trecea peste Sinus Medii şi am plecat cu afaceri în Hong Kong Luna. Vroiam să stabilesc contacte, prin care promiteam că acum, cu noul metro, puteam să asigur serviciu de urgenţă. Faptul că autobuzul Endsville-Beluthihatchie circula numai în timpul nopţii lunare făcuse ca serviciul de urgenţă să fie imposibil de realizat.

Dar afacerile erau, de fapt, pretextul pentru politică. Legătura cu Hong Kong-ul era slabă. Wyoh se descurca bine la telefon, al doilea membru al celulei ei era un vechi camarad — camaradul Clayton — care nu numai că nu figura în fişierul Zebra al lui Alvarez, dar era şi foarte stimat de Wyoh. Clayton a fost pus la curent cu strategia partidului şi a fost avertizat să nu se amestece cu vechea organizaţie. Wyoh i-a spus că poate să rămână membru ca mai înainte.

Dar totuşi la telefon nu e ca între patru ochi. Hong Kong-ul trebuia să fie refugiul nostru, pentru că era mai puţin legat de Autoritate, necesităţile lui nu erau controlate de Complex. Această semi-independenţă se punea şi pe seama transportului, mai bine zis pe lipsa transportului cu metroul, care făcuse ca vânzările de la capul catapultei să nu fie un fapt obişnuit pentru locuitori. De asemenea, Hong Kong-ul era mai puternic financiar, hârtiile Băncii din Hong Kong Luna aveau o valoare mai mare decât bancnotele Autorităţii.

Cred că dolarii din Hong Kong nu erau bani în sensul lor financiar legal. Autoritatea nu-i accepta. Pe vremea când am fost pe Pământ, am cumpărat bancnote de-ale Autorităţii ca să-mi pot plăti biletul. Dar mi-am luat şi dolari Hong Kong, care puteau fi folosiţi pe Pământ la o valoare mai mică, ce-i drept, în timp ce banii Autorităţii nu valorau nici cât o ceapă degerată. Bani sau nu, hârtiile Băncii Hong Kong erau girate de bancherii chinezi cinstiţi şi nu erau hârtii fără valoare, tipărite prin decret birocratic. O sută de dolari Hong Kong erau cotaţi la bursă la valoarea de 31, 1 grame de aur (vechea uncie de aur) şi îi puteai schimba la casele de schimb pe aur — pe care-l aduseseră din Australia- sau pe altceva: apă menajeră, oţel de un anumit tip, apă grea din instalaţiile speciale de energie şi alte lucruri folositoare. Puteai cumpăra şi cu bancnote ale Autorităţii, dar preţurile Autorităţii creşteau tot timpul, iar banii se devalorizau. Nu mă pricep la finanţe, a încercat Mike să-mi ţină un curs rapid financiar, dar m-a luat durerea de cap când am văzut cum stau lucrurile. Era important faptul că toţi eram bucuroşi să punem mâna pe hârtiile astea Hong Kong. Bancnotele le acceptam de nevoie şi asta nu numai pentru că uram Autoritatea.

Hong Kong ar fi trebuit să fie fortăreaţa partidului. Dar nu era. Am hotărât că trebuie să-mi asum riscul şi să merg până acolo, riscând să fiu identificat, pentru că nu e uşor unui om cu un singur braţ să treacă neobservat. Era un risc care mă punea în pericol nu numai pe mine, ci şi pe Wyoh, Mami, Greg şi Sidris, dacă eu aş fi căzut. Dar cine spune că revoluţia e o joacă de copii?

Camaradul Clayton era un tânăr japonez — de fapt, nu era prea tânăr, nici nu ştiu cât să-i fi dat, toţi arată tineri până când, dintr-o dată, îi vezi bătrâni., Nici japonez nu cred că era, mai degrabă malaiez sau aşa ceva, dar avea un nume japonez, iar gospodăria şi-o conducea tot pe stil japonez, giri şi gimu erau principiile după care se conducea în viaţă, iar marele meu noroc a fost că datora mult gimu lui Wyoh.

Clayton nu avea strămoşi condamnaţi, ai lui se îmbarcaseră ca voluntari — sub ameninţarea puştii, evident, atunci când Marea Chină îşi consolida imperiul de pe faţa dinspre Pământ a Lunii. Nu m-am gândit că asta ar fi necorespunzător cu criteriile noastre. Ura Autoritatea la fel de tare ca orice vechi deţinut.

Prima oară ne-am întâlnit într-o ceainărie — o speluncă pentru noi, cei din L-City — şi am vorbit două ore tot felul de chestii, în afară de politică. Şi-a făcut o părere despre mine şi m-a invitat la el acasă. Singura mea plângere la adresa ospitalităţii japoneze este baia în care trebuie să te vâri până la bărbie, într-o apă mult prea fierbinte faţă de ceea ce pot eu să suport de obicei.

N-am riscat nimic că m-am afişat în public. Mama-san se pricepea la machiaj tot atât de bine ca şi Sidris, braţul meu social arăta la fel ca unul adevărat, iar un chimono îmi acoperea perfect sudura. În două zile am cunoscut patru celule. Eram „camaradul Bork”, eram machiat, purtam chimono şi tabi, iar dacă printre ei era vreun spion, n-avea nici o şansă să mă identifice în persoana lui Manuel O'Kelly. Am fost cât se poate de scurt la întâlniri, le-am dat cifre şi previziuni şi am vorbit despre un singur lucru, foametea din '82, de peste patru ani.

— Voi sunteţi mai norocoşi, nu o să fiţi atinşi atât de curând. Dar acum, cu noul metro, o să-i vedeţi tot mai mult pe oamenii de pe-aici trecând cu grâu şi cu orez pe care-l vor duce la capul catapultei. O să vă vină şi vouă rândul.

I-am impresionat. Vechea organizaţie, aşa cum o vedeam eu şi din câte auzisem despre ea, se baza pe oratorie, cântece războinice şi emoţii, fiind mai mult o biserică decât un partid de luptă. Eu le-am spus direct: