Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Mda. Am să mă încred în lipsa dumneavoastră de formalism, Înălţimea Voastră.

Şeful grupului zise:

— Aha, mai aducem şi un juriu. Cine îl plăteşte?

— Eu, doar am acceptat să judec pentru o sută patruzeci de dolari cu totul. N-aţi mai fost la tribunal? Nu am de gând să plătesc prea mult dacă pot să scap mai ieftin. Şase juraţi, cinci dolari de fiecare. Ia vedeţi cine e pe Aleea de Jos.

Un băiat ieşi afară şi strigă:

— Muncă pentru juraţi! Cinci dolari!

Imediat se adunară şase bărbaţi, de genul celor la care te puteai aştepta să fie la ora aia pe stradă, mai ales în Aleea de Jos. Nu mă deranja, pentru că nu aveam de gând să le dau vreo atenţie. Dacă tot te-ai pus să judeci, e mai bine să o faci într-un cartier mai civilizat, cu oameni cumsecade şi cinstiţi.

M-am dus în spatele biroului, m-am aşezat, mi-am pus toca lui Brody — mă întreb de unde o fi găsit-o, probabil c-o fi vreo vechitură din cine ştie ce gheretă — şi m-am pregătit de judecată.

— Curtea e în sesiune, am decretat. Spuneţi-vă numele şi formulaţi acuzaţia.

Băiatul cel mai mare se numea Slim Lemke, pe fată o chema Patricia Carmen Zhukov, de ceilalţi nu-mi mai amintesc. Turistul se scotoci în geantă şi spuse:

— Poftiţi cartea mea de vizită, domnule.

Am păstrat-o. Pe ea scria:

STUART RENE LaJOIE Poet — Călător — Soldat al norocului

Acuzaţia era copilărească, un exemplu clar de ce turiştii nu trebuie să hoinărească singuri, fără ghizi după ei. Sigur că ghizii îi jecmăneau fără milă, dar nu pentru asta există turişti pe lume? Ăsta din faţa mea era în pericol să-şi piardă viaţa, pentru că nu se înarmase cu un ghid după el.

Intrase într-o cârciumă, în care îşi pierdeau vremea stilyagii, era un fel de club. Femeia asta, târfuliţa, era singura care flirtase cu el. Băieţii nu se băgaseră, aşa cum era normal, atât timp cât ea făcea avansurile. Dar, la un moment dat, ea a râs şi i-a dat un pumn în coaste. El primise pumnul nepăsător, ca un lunar… dar acţionase ca un pământean tipic: îşi strecurase braţul în jurul taliei fetei, trăgând-o spre el, se pare, ca s-o sărute.

Credeţi-mă, chestia asta ar fi trecut neobservată în America de Nord. Am mai văzut lucruri de genul ăsta. Dar Tish a fost luată prin surprindere şi probabil se speriase. A ţipat.

Atunci, grupul de băieţi a sărit pe el şi l-au bătut măr.

Parcă bătaia n-ar fi fost de ajuns, şi-au zis că trebuie să plătească pentru „crimă”, dar trebuia s-o facă corect. Adică, să găsească un judecător.

Cred că, mai curând, le-a fost frică. Cred că nici unul nu participase vreodată la o eliminare. Dar doamna lor fusese insultată şi trebuiau să acţioneze.

Le-am pus întrebări. Pe Tish am descusut-o cel mai mult şi mi-am dat seama că avusesem dreptate. Apoi, am spus:

— Hai să recapitulăm. E vorba de un străin. Nu ne cunoaşte obiceiurile. A jignit pe cineva, a plătit pentru asta. Ce spune juriul? Hei, tu de colo! trezeşte-te. Ce părere ai?

Juratul privi în sus cu ochii împăienjeniţi şi zise:

— Să-l eliminăm!

— Foarte bine. Tu ce zici?

— Păi…

Următorul ezită.

— Cred că ar fi destul o bătaie bună ca să ţină minte data viitoare cum să se comporte. Nu-i putem lăsa pe bărbaţi să se lege de femeile noastre, altfel locul ăsta va ajunge mai rău decât pe Pământ.

— Bine judecat. Şi tu?

Numai un jurat din şase votă pentru eliminare. Ceilalţi merseră de la bătaie până la amenzi foarte mari.

— Tu ce crezi Slim?

— Eu… păi…

Era neliniştit, era în faţa grupului de prieteni, în faţa celei care putea fi prietena lui. Dar îşi revenise şi nu vroia ca tipul să fie eliminat.

— L-am altoit deja. Poate c-ar trebui să stea în genunchi şi să sărute podeaua de la picioarele lui Tish şi să-i ceară scuze.

— Aţi face aşa ceva, gospodin LaJoie?

— Dacă asta vă e hotărârea, Înălţimea Voastră, da.

— Nu. Uitaţi care e verdictul meu. Mai întâi, juratul acela trebuie pedepsit — tu, da, da, tu care ai fost plătit degeaba, pentru că ai adormit când trebuia să judeci. Înhăţaţi-l băieţi, luaţi-i onorariul şi aruncaţi-l în stradă.

Aşa şi făcură, plini de entuziasm. Era o faptă care compensa puţin emoţia care-i cuprinsese la gândul eliminării, dar pe care n-ar fi putut-o suporta.

— Şi acum, gospodin LaJoie, sunteţi amendat cu cincizeci de dolari Hong Kong pentru că nu aţi avut bunul simţ de a învăţa obiceiurile locale înainte de a veni aici. Plătiţi, deci.

I-am luat banii.

— Şi acum voi, băieţi, ridicaţi-vă. Vă amendez cu câte cinci dolari de fiecare pentru o judecată copilărească, pentru că aţi tratat necuviincios o persoană despre care ştiaţi că e străină de locurile astea şi nu ne cunoaşte obiceiurile. A fost bine că l-aţi oprit s-o atingă pe Tish. A fost bine şi că l-aţi bătut, aşa va învăţa mai repede. Aveaţi tot dreptul să-l ciomăgiţi, chiar mai rău dacă era cazul. Dar pentru că aţi vorbit despre eliminarea lui pentru o greşeală neintenţionată, ei bine, asta a fost de-a dreptul exagerat.

Slim înghiţi în sec.

— Domnule judecător… nu cred că mai avem atâţia bani. Eu unul, nu mai am bani.

— Mă aşteptam la asta. Aveţi la dispoziţie o săptămână ca să plătiţi, altfel vă afişez numele în Domul vechi. Ştiţi unde e Bon Ton Beauté Shoppe, de lângă ecluza de serviciu treisprezece? Este salonul de frumuseţe al soţiei mele, vă duceţi şi îi plătiţi ei. Gata, curtea s-a desfiinţat. Slim, nu pleca. Nici tu Tish. Gospodin LaJoie, hai să-i luăm pe copiii ăştia şi să le facem cinste cu o răcoritoare şi să ne cunoaştem mai bine.

Ochii lui se umplură din nou cu acea încântare ciudată, care-mi aminti de profesor.

— Iată o idee excelentă, domnule judecător!

— Nu mai sunt judecător. Ştiu un local, la câteva rampe mai sus, aşa că vă sugerez să-i oferiţi braţul lui Tish.

Se înclină în faţa ei şi-i spuse:

— Doamna mea? Îmi permiteţi? şi îi oferi braţul.

Tish deveni dintr-o dată foarte matură.

— Spasiva, gospodin! Sunt încântată.

I-am dus într-un local scump, unde hainele lor ciudate şi machiajul abundent păreau caraghioase. Erau stânjeniţi. Dar am încercat să-i fac să se simtă bine, iar Stuart LaJoie se strădui şi mai tare, cu succes. Le-am luat adresele şi numele. Wyoh îi simpatiza pe aceşti stilyagi. După ce-şi terminară răcoritoarele, se ridicară, mulţumiră şi plecară. Eu şi cu Stuart LaJoie am mai rămas.

— Gospodin, zise el, aţi folosit mai devreme un cuvânt ciudat pentru mine.

— Spune-mi Mannie, te rog, acum că puştii au plecat. Ce cuvânt?

— L-aţi folosit atunci când aţi insistat ca tânăra doamnă, Tish, să plătească şi ea. „Tone-stapple”, cam aşa ceva.

— O, tanstaafl, vrei să zici. Înseamnă „nu există prânz gratuit”. Şi aşa şi e, am adăugat arătând spre semnul PRÂNZ GRATUIT, aflat în partea cealaltă a camerei. Dacă am fi stat acolo, băuturile ar fi costat de două ori mai mult. În felul acesta i-am amintit că orice lucru gratuit costă de două ori mai mult pe termen lung sau, altfel, se dovedeşte a fi fără valoare.

— O filosofie interesantă.

— Nu e deloc filosofie, e un fapt de viaţă. Într-un fel sau altul, plăteşti pentru ceea ce iei.

Am tăiat aerul cu palma.

— Când am fost pe Pământ, am auzit expresia, „liber ca aerul”. Aici la noi, aerul nu e liber, plăteşti pentru fiecare respiraţie.

— Serios? Nimeni nu mi-a cerut să plătesc ca să respir.