Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

După apropierea de familia mea, l-am prezentat profesorului şi astfel începu partea politică a caracterului lui. Eu nu recunoscusem nimic, oricând puteam da înapoi în momentul când profesorul îl prezentă lui Adam Selene, pe care îl putea auzi doar la telefon, pentru că „momentan este plecat în Hong Kong”. Când Stu s-a ataşat de Cauză şi a fost primit în rândurile noastre, am lăsat la o parte orice prefăcătorie şi i-am spus că Adam era preşedintele nostru, pe care nu-l va întâlni niciodată din motive de securitate.

Dar Wyoh s-a implicat cel mai mult şi pe judecata ei s-a bazat profesorul când a dat cărţile pe faţă şi i-a spus lui Stu că pregătim o revoluţie. Ştirea nu l-a surprins, îşi dăduse seama şi se aştepta să avem încredere în el.

Se spune că odată cineva a lansat o mie de nave ca să reuşească acolo unde ar fi avut nevoie doar de una-două. Nu ştiu dacă Wyoh s-a folosit numai de raţionamente când a vorbit cu Stu despre partid. N-am încercat să aflu niciodată. Dar Wyoh este mai importantă pentru că ea m-a atras pe mine şi nu teoria profesorului sau cifrele lui Mike. Chiar dacă Wyoh s-a folosit şi de metode mai puţin ortodoxe în munca de lămurire a lui Stu, n-ar fi prima eroină care ar face asta pentru ţara ei.

Stu s-a dus pe partea Lunii dinspre Pământ cu o carte de coduri. Nu sunt un expert în coduri şi mesaje cifrate, dar un specialist în computere învaţă principiile codificării în timpul studiului teoriei informaticii. Un cifru e un model matematic prin care fiecare literă este înlocuită de o alta, cea mai simplă metodă de cifrare este cea a alfabetului amestecat.

Un cifru poate fi extrem de subtil, mai ales dacă este realizat cu ajutorul unui computer. Punctul slab al cifrurilor este că sunt toate modele. Dacă un computer le poate inventa, un altul le poate sparge.

Codurile nu au aceeaşi slăbiciune. Să zicem că o carte de coduri conţine grupul de litere GLOPS. Asta înseamnă: „Mătuşa Minnie va veni acasă joi” sau „3, 14157… „?

Înţelesul este cel pe care i-l atribui tu şi nici un computer nu poate decodifica mesajul din grupul de litere. Dă-i unui computer un număr destul de mare de grupuri şi o teorie raţională despre semnificaţia unui grup sau a mai multora, şi îl va descifra în cele din urmă, pentru că semnificaţiile vor arăta schemele de cifrare. Dar codul este o problemă de alt gen, cu un grad mai mare de dificultate.

Codul pe care-l alesesem era cel mai banal cod comercial, folosit atât pe Terra, cât şi pe Lună, pentru telegramele comerciale. Dar nu l-am lăsat aşa, l-am perfecţionat. Profesorul şi cu Mike au stat de vorbă ore în şir despre ce informaţii ar dori partidul să transmită agentului său de pe Pământ sau ce să primească de la el, apoi Mike şi-a pus la lucru vastele lui informaţii, scoţând la iveală un set nou de semnificaţii pentru cartea de coduri, un sistem prin care se putea spune: „Cumpără contracte pentru următoarea recoltă de orez thailandez” la fel de bine ca: „Fugi, ne-au prins”. Sau orice altceva doreai să spui, pentru că avea semnale de cod care permiteau să spui orice nu fusese anticipat.

Într-o noapte târziu, Mike a tipărit noul cod la tipografia ziarului Lunaia Pravda, iar redactorul de noapte a trimis rola unui alt camarad, care a convertit-o într-o rolă de film minusculă pe care a trimis-o înapoi, nici unul din cei doi neştiind ce-a făcut şi de ce. Apoi, rola a aterizat în buzunarul lui Stu. Cei care plecau de la noi erau controlaţi foarte strict nu numai la bagaje, ci şi corporal, operaţiune îndeplinită de Dragonii nervoşi, dar Stu ne-a asigurat că nu va avea nici o problemă. Poate că a înghiţit-o, nu ştiu.

După ce-am făcut-o şi pe-asta, unele dintre mesajele trimise de LuNoHoCo spre Terra ajungeau la Stu prin agentul său de la bursa londoneză.

Scopul nostru avea şi o parte financiară. Partidul trebuia să cheltuiască nişte bani pe Pământ. LuNoHoCo transfera banii acolo (nu toţi banii pe care-i aveam erau furaţi, aveam şi afaceri care mergeau bine). Partidul avea nevoie de şi mai mulţi bani pe care să-i stocheze pe Pământ, aşa că Stu a fost nevoit să speculeze, acţionând în baza cunoaşterii secrete a planului Revoluţiei — eu, profesorul şi Mike am discutat pe toate părţile ce acţiuni au să crească la bursă, care au să scadă, şi tot felul de lucruri legate de jocul la bursă… după ziarul Der Tag [43] Ziua (în 1. germ. în text). . Asta era treaba profesorului, pe mine nu mă interesează genul ăsta de afacere.

Dar, înainte de Der Tag aveam nevoie de bani pentru construirea unui climat favorabil de opinie. Aveam nevoie de reclamă, de delegaţi şi senatori ai Naţiunilor Federative, aveam nevoie de un popor care să ne recunoască rapid atunci când va veni Ziua cea mare. Aveam nevoie de oameni simpli care să discute cu alţi oameni simpli la o bere: „Ce dracu' e pe grămada aia de stânci ca să ne trimitem noi soldaţii acolo? Eu zic să-i lăsăm să se ducă dracului, aşa cum vor!”

Tot mai mulţi bani. Bani pentru publicitate, bani pentru mită, bani pentru organizaţii-fantomă şi pentru infiltrarea în organizaţiile deja existente, bani pentru a arăta adevărata economie a Lunii (Stu plecase burduşit de cifre), mai întâi prezentată ca material ştiinţific şi apoi într-o manieră populară, bani ca să convingem biroul Afacerilor Externe al unei naţiuni mai mari că Luna Liberă ar oferi avantaje de necontestat, bani pentru punerea pe picioare a unui turism lunar organizat, a unui trust…

Prea mulţi bani! Stu îşi puse averea la dispoziţia partidului şi profesorul nu-l descurajă: acolo unde e averea, acolo este şi sufletul omului. Dar tot mai aveam nevoie de bani şi erau şi prea multe de făcut. Nu ştiam dacă Stu va reuşi să facă măcar a zecea parte din plan. N-aveam nici o putere, îi ţineam pumnii şi-atât. Cel puţin, aveam un punct de legătură pe Pământ. Profesorul susţinea că în orice război comunicarea cu inamicul e esenţială. Dacă urmau să aibă loc lupte, totul va fi stabilit corect. (Profesorul era pacifist de felul lui, dar ca şi în cazul dietei vegetariene pe care o ţinea, asta nu-l împiedica să fie realist. Ar fi fost un teolog minunat).

Imediat după plecarea lui Stu pe Pământ, Mike stabili şansele 1:13. L-am întrebat cum naiba?

— Dar, Man, îmi explică el răbdător, riscul a crescut. Faptul că e un risc necesar nu schimbă cu nimic realitatea că riscul a mai crescut.

Am tăcut. Cam pe atunci, pe la începutul lui mai, un factor nou a redus unele riscuri, dezvăluind totodată altele. O parte din Mike se ocupa de traficul de microunde între Terra şi Lună, mesaje comerciale, date ştiinţifice, canale noi video, radiotelefonie locală, traficul obişnuit al Autorităţii şi mesajele strict-secrete ale Temnicerului-şef.

În afară de mesajele Temnicerului-şef, Mike putea să le citească pe toate, inclusiv codurile şi cifrurile comerciale -spargerea cifrului era ca un joc de rebus pentru el — şi toată lumea avea încredere în computer. Mai puţin Temnicerul-şef, care n-avea încredere în Mike pentru că, după părerea mea, era genul de om care consideră că orice lucru mai complicat decât o pereche de foarfeci este ceva extrem de complex, misterios şi suspect — minte involuată din epoca de piatră.

Temnicerul-şef folosea un cod pe care Mike nu-l văzuse niciodată. De asemenea, folosea cifruri pe care nu le lucra prin Mike, în locul lui avea în biroul din reşedinţa personală un rahat de calculator imbecil pe care-şi făcea cifrul. Mai mult, avea un aranjament cu Autoritatea de pe Pământ să schimbe codul la anumite momente stabilite. Nu e nici o îndoială că se simţea în siguranţă.