Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Ce-am făcut? Adică, ce ştiu ei că am făcut? Imigrare ilegală?

— Nici măcar asta, Mannie. Nu ai fost niciodată condamnat şi ai cetăţenie panafricană derivată printr-unul din bunicii tăi, fără glumă. În cazul profesorului de la Paz, am adus la lumină o dovadă că el a fost naturalizat ca cetăţean al Ciadului acum patruzeci de ani. Am aşteptat să se usuce cerneala pe actul doveditor şi l-am folosit cu brio. Nici măcar nu sunteţi intraţi ilegal în India. Nu numai că v-au coborât pe Pământ, dar un ofiţer foarte amabil şi destul de coruptibil, v-a ştampilat paşapoartele nou-nouţe. Exilul profesorului nu mai are o existenţă legală, întrucât guvernul care l-a proscris nu mai există, iar o curte competentă a remarcat acest fapt — chestia asta a costat mai scump.

Sora intră, indignată ca un pui de pisică zbârlit.

— Lord Stuart… trebuie să-mi lăsaţi pacientul să se odihnească.

— Imediat, ma chère [47] Dragă (în 1. franc. în text). .

— Tu eşti Lord Stuart?

— Ar trebui să fiu conte. Sau dacă vreau, aş putea să emit o pretenţie dubioasă la titlul de Macgregor. E bun şi sângele albastru la ceva, oamenii ăştia n-au mai fost fericiţi de când a dispărut monarhia.

Când plecă, trecu pe lângă soră şi îi dădu una la fund, ştrengăreşte. În loc să ţipe, ea-şi mişcă fundul ca şi cum ar vrut să zică: ei şi ce? Zâmbeam când fata se întoarse spre mine, Stu va trebui să se ferească de gesturi de-astea când se va întoarce pe Lună, dacă se va mai întoarce vreodată.

Sora mă întrebă cum mă simt. I-am spus că sunt bine, dar mi-e foame.

— Soră, ai văzut cumva nişte proteze pentru braţ în bagajul nostru.

Văzuse şi m-am simţit mai bine când mi-am pus braţul numărul 6. Îmi adusesem doar braţele numărul 6, 2 şi cel pentru vizite, gândindu-mă că-mi vor fi de ajuns. Numărul 2 cred că rămăsese în Complex, speram ca cineva să aibă grijă de el. Dar numărul 6 era cel mai util şi mă gândeam că o să-mi fie de folos şi braţul pentru mers în vizită.

Două zile mai târziu, am plecat spre Agra ca să prezentăm Naţiunilor Federative scrisorile de acreditare. Nu eram într-o formă prea bună şi nu doar din cauza gravitaţiei mari. Mă descurcam într-un scaun cu rotile, dar puteam să merg puţin, deşi nu am făcut-o în public. Problemele erau altele, aveam dureri de gât care nu dăduseră în pneumonie — pentru că mă îndopasem cu medicamente — diaree, o boală de piele pe mâini, care începuse şi pe picioare — lucruri obişnuite în gaura asta aducătoare de boli, care se cheamă Terra. Asta mi se mai întâmplase şi în călătoriile mele anterioare. Noi, lunarii, nici nu ştim cât suntem de norocoşi trăind într-un loc cu cea mai dură carantină, aproape fără microbi. Iar cei pe care-i aveam erau neutralizaţi prin vidare. Sau poate suntem ghinionişti, pentru că nu avem nici o rezistenţă faţă de boli. Totuşi n-aş face schimb, n-am auzit niciodată cuvântul veneric şi nu ştiam la ce se referă până să ajung pe Pământ pentru prima dată şi crezusem că răceala îi loveşte numai pe minerii care lucrează în gheaţă.

Mai eram nefericit şi din alte motive. Stu ne adusese un mesaj de la Adam Selene — era pesimist. Şansele noastre scăzuseră sub unu la sută. Nici Stu nu ştia vestea asta proastă. M-am întrebat ce sens a avut atunci să riscăm călătoria asta nebunească, dacă şansele noastre se înrăutăţeau de la o zi la alta? Ştia Mike cu adevărat care erau şansele? Nu vedeam nici o modalitate prin care ar putea să fie calculate, indiferent de câte date avea.

Profesorul nu părea îngrijorat. Vorbea cu zeci de ziarişti, zâmbea cu gura la urechi în faţa camerelor de luat vederi, făcea declaraţii de presă spunând lumii că avea mare încredere în Naţiunile Federative, că era sigur că drepturile noastre vor fi recunoscute şi că vroia să mulţumească Prietenilor Lunii Libere pentru minunatul ajutor dat nouă prin prezentarea în faţa Terrei a poveştilor reale despre mica, dar hotărâta noastră naţiune. „Prietenii Lunii Libere” — P. L. L. erau de fapt, Stu, o firmă profesionistă de sondare a opiniei publice, câteva mii de oameni care semnaseră declaraţia şi un mare pachet de dolari Hong Kong.

Şi mie mi s-au făcut poze şi-am încercat să zâmbesc, dar am evitat întrebările dând vina pe răceală şi vorbind răguşit.

În Agra am fost cazaţi într-un apartament de lux la hotelul care fusese odată palatul maharajahului (care încă era al lui, deşi India ar fi trebuit să fie o ţară socialistă). Interviurile şi fotografierile s-au ţinut lanţ — abia dacă îndrăzneam să mă ridic din scaunul cu rotile ca să merg la toaletă, pentru că ordinul profesorului fusese clar: nu trebuia să ne lăsăm fotografiaţi în picioare. El întotdeauna era fie în pat, fie pe o targă — băi în pat, plosca la pat — nu numai că era mai sigur, ţinând cont de vârsta lui şi mai uşor pentru orice lunar, dar şi pentru poze. Gropiţele şi personalitatea sa minunată, calmă, blândă şi convingătoare apăreau pe milioane de ecrane video, într-o serie nesfârşită de fotografii, la buletinele de ştiri.

Dar personalitatea lui nu ne-a fost de nici un folos în Agra. Profesorul a fost cărat în biroul Preşedintelui Marelui Sfat, iar eu am fost împins lângă el. Acolo a încercat să-şi prezinte scrisorile de acreditare ca Ambasador pe lângă F. N. şi Senator în perspectivă al Lunii. Apoi am fost trimişi la Secretarul General, care ne acordă zece minute împreună cu adjunctul său, care-şi sugea dinţii, şi ne spuse că putea să ne accepte scrisorile de acreditare „fără prejudecăţi, dar fără să implice vreo promisiune”. Scrisorile au fost trimise la Comitetul de Acreditare spre examinare.

Eu deja îmi pierdusem răbdarea. Profesorul citea poeziile lui Keats. Navele-şlep cu cereale continuau să sosească în Bombay. Într-un fel, nu-mi pare rău că am ajuns la Agra. Zborul de la Bombay la Agra s-a făcut în zorii zilei, înainte de răsărit, când oraşul se trezea la viaţă. Fiecare lunar are cuibul lui, fie o gaură, fie puţul unei case vechi ca Tunelele Davis, fie o stâncă încă neprelucrată în urma forării. La noi spaţiul de locuit nu este o problemă şi nici nu va fi sute de ani de-acum încolo. Dar Bombay-ul era un furnicar de oameni. Mi s-a spus că peste un milion de oameni nu au case, ci doar o bucată de trotuar. O familie are dreptul — pe care îl poate lăsa moştenire generaţiilor viitoare — de a dormi pe o bucată de doi metri lungime şi unul lăţime, pe o anumită porţiune fixată în faţa unui magazin. Toată familia se înghesuie pe bucata aia de stradă: mama, tata, copiii şi poate şi-o bunică. N-aş fi crezut dacă n-aş fi văzut cu ochii mei. Înainte de răsăritul soarelui, drumurile Bombay-ului, trotuarele, podurile sunt acoperite cu un covor de trupuri omeneşti. Ce fac oamenii ăştia? Unde muncesc? Ce mănâncă? Cum? Nu prea arătau ca unii care se hrănesc. Le puteai număra coastele prin hainele sărăcăcioase.

Dacă n-aş fi crezut în legea schimbului, care spune că nu poţi exporta materiale la infinit fără să primeşti transporturi care să le înlocuiască, aş fi renunţat. Dar… tanstaafl. „Nu există nimic de pomană”, nici în Bombay şi nici pe Lună.

În cele din urmă, ni se fixă o întâlnire cu un Comitet de Investigare. Nu era ceea ce ceruse profesorul. El a cerut o audiere publică în faţa Senatului, la care să fi luat parte şi ziariştii cu camerele de luat vederi. Singura cameră de la această şedinţă era caracterul ei „in-camera”, adică cu uşile închise. Nu etanş, pentru că eu aveam un mic dispozitiv de înregistrare. Dar nu şi video. Iar profesorul şi-a dat seama doar după două minute că acel comitet care ne audia nu era format numai din persoane importante ale Autorităţii Lunare, ci şi din trepăduşii lor credincioşi.