Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Atunci, supuneţi-o cu atenţie Marelui Sfat. Odată ce ne consideraţi independenţi şi egali, vom discuta cum să creştem transporturile şi vom negocia. Onorabile preşedinte, noi cultivăm cerealele, ele sunt proprietatea noastră. Putem să cultivăm mai mult, dar nu ca sclavi. Trebuie recunoscută libertatea şi suveranitatea Lunii.

— E imposibil şi ştiţi asta, de ce vă încăpăţânaţi? Autoritatea Lunară nu poate abdica de la responsabilitatea ei sacră.

Profesorul oftă.

— Cred că ne aflăm într-un impas. Aş sugera ca aceste audieri să fie întrerupte şi să ne mai gândim la subiectul prezentat. Azi, şlepurile noastre încă mai sosesc… dar în momentul când voi fi nevoit să-mi anunţ guvernul că tratativele au eşuat… ele… se… vor… opri!

Capul profesorului se prăbuşi pe pernă într-un gest de renunţare totală, ca şi cum ar fi fost prea mult pentru el. Eu mă simţeam destul de bine, dar eram tânăr şi aveam practică pe Terra şi câştigasem pariul cu viaţa. Un lunar de vârsta lui nu ar fi trebuit să rişte făcând o călătorie atât de primejdioasă. După câteva comentarii fără importanţă, pe care profesorul nu le băgă în seamă, ne-au urcat într-o furgonetă şi ne-au dus la hotel. Pe drum, am zis:

— Profesore, ce i-ai spus lui Señor Burtă-mare de i s-a urcat sângele la cap?

Chicoti.

— Cercetările pe care le-a făcut Stu asupra acestor domni au scos la lumină fapte demne de reţinut. L-am întrebat cine este proprietarul unui bordel de pe Caile Florida în Buenos Aires şi dacă mai au o demoazelă roşcată?

— Poftim? Obişnuiai să te duci la bordel?

Am încercat să mi-l imaginez pe profesor în această postură!

— Niciodată. Sunt patruzeci de ani de când am părăsit oraşul Buenos Aires. El este proprietarul bordelului, Manuel, acoperit de un amic, iar nevastă-sa, o frumuseţe cu păr de un roşu Tizian, a lucrat pe vremuri acolo.

Îmi părea rău că întrebasem.

— N-a fost o lovitură inutilă? Sub centură?

Dar profesorul închise ochii şi nu răspunse.

Îşi reveni destul de mult ca să fie în stare în seara aceea să petreacă o oră la recepţia pentru ziarişti, cu părul alb încadrat de purpuriul pernei pe care-şi sprijinea capul şi cu trupul slab îmbrăcat într-o pijama brodată. Arăta de parcă ar fi fost cadavrul unei personalităţi la o înmormântare importantă, dacă nu l-ar fi trădat ochii vii şi lucizi şi gropiţele din obraji. Şi eu arătam foarte important în uniforma neagră şi aurie, despre care Stu spunea la toată lumea că e uniforma diplomatică lunară pentru persoanele de rangul meu. Ar fi putut fi, dacă Luna ar fi avut aşa ceva — dar nu avea, pentru că aş fi ştiut şi eu. Aş fi preferat totuşi costumul de presiune, gulerul de la costumul ăsta era prea strâns. N-am aflat niciodată ce însemnau decoraţiile de pe uniformă. Un reporter mă întrebă despre o decoraţie care reprezenta Luna în ultimul pătrar aşa cum se vede ea de pe Pământ. I-am spus că e un premiu de ortografie. Stu, care era în preajmă, zise repede:

— Ei, colonelul este modest. Decoraţia are aceeaşi valoare cu Victoria Cross, iar lui i-a fost acordată pentru un act de curaj în ziua tragică şi glorioasă a…

N-am mai auzit continuarea, pentru că s-au îndepărtat. Stu avea un talent extraordinar de a inventa şi de-a înflori lucrurile. Era la fel de spontan ca şi profesorul. Eu, unul, trebuia să stau să mă gândesc bine înainte să scot o gogoaşă.

Ziarele şi posturile de ştiri din India din seara aceea au fost nemiloase. „Ameninţarea” cu oprirea transporturilor de cereale îi făcea să spumege. Cea mai „paşnică” soluţie era ca Luna să fie curăţată, noi, criminali troglodiţi, să fim exterminaţi, iar în locul nostru să fie aduşi ţărani hinduşi cinstiţi, care înţeleg caracterul sacru al vieţii şi care vor exporta multe, cât mai multe grâne.

Profesorul trudi în noaptea aceea şi scrise un comunicat de presă despre incapacitatea Lunii de a continua transporturile şi despre motivul acestei neputinţe — iar organizaţia lui Stu difuză declaraţia pe toate posturile de pe întreaga Terră. Unii reporteri au despicat firul în patru în privinţa cifrelor şi l-au atacat pe profesor în legătură cu discrepanţele evidente.

— Profesore de la Paz, afirmaţi că transporturile de cereale se vor diminua datorită scăderii resurselor naturale şi că, până în 2082, Luna nu va mai fi capabilă să-şi hrănească propriul popor. Şi totuşi, astăzi aţi spus Autorităţii Lunare că puteţi creşte transporturile de cel puţin douăsprezece ori.

— Comitetul este Autoritatea Lunară? întrebă nevinovat profesorul.

— Păi… e un secret cunoscut de toată lumea.

— Aşa e, domnule, dar ei au menţinut confuzia, cum că ar fi un comitet de investigaţii al Marelui Sfat. Nu credeţi că ar trebui să se descalifice singuri, în aşa fel încât să putem beneficia de o audiere corectă?

— A, asta nu e treaba mea, profesore. Să revenim la întrebarea mea. Cum puteţi împăca cele două afirmaţii, după părerea mea, contradictorii?

— Mă interesează motivul pentru care spuneţi că nu e treaba dumneavoastră să răspundeţi, domnule. Nu credeţi că este problema fiecărui cetăţean al Terrei să evite o situaţie care va duce la război între Pământ şi vecina lui?

— Război? Dumnezeule, profesore, cum puteţi vorbi de război?

— Cum credeţi că se poate termina altfel, domnule? Dacă Autoritatea Lunară o ţine pe-a ei, fără să ne dea dreptul la o audiere cinstită, noi nu putem fi de acord cu cererile lor, pentru că cifrele astea arată şi de ce. Dacă ei nu-şi vor da seama de asta, vor apela la forţă pentru a ne convinge… iar noi vom riposta. La fel ca şoarecii prinşi la colţ, nu putem să ne retragem, dar nici nu putem să ne predăm. Repet, noi nu alegem războiul, dorim să trăim în pace cu planeta vecină — în linişte şi cu un comerţ paşnic. Dar, vedeţi dumneavoastră, alegerea nu ne aparţine nouă. Noi, ce suntem noi? O mână firavă de oameni. Voi sunteţi giganţii! Eu prezic că următoarea mişcare a Autorităţii Lunare va fi să încerce să supună Luna prin forţă. Această agenţie, care se crede păstrătoarea păcii şi a echilibrului, va începe primul război interplanetar.

Ziaristul se încruntă.

— Nu credeţi că exageraţi? Să presupunem că Autoritatea — sau Marele Sfat, pentru că Autoritatea nu are navele ei proprii de război — să presupunem că popoarele Pământului decid să înlăture… hm, guvernul vostru. Aţi putea lupta pe Lună, o veţi face, desigur. Dar asta nu înseamnă război interplanetar. Aşa cum aţi spus, Luna nu are nave. Ca s-o spun pe şleau, nu puteţi să ne atingeţi.

Aveam scaunul aproape de targa profesorului şi ascultam discuţia. Profesorul se întoarse spre mine.

— Spune-i, colonele.

Am repetat ca un papagal. Profesorul şi Mike analizaseră toate situaţiile posibile, eu le învăţasem pe dinafară şi aveam răspunsuri pregătite pentru orice problemă.

— Domnilor, vă amintiţi de nava Pathfinder [48] Cea care găseşte calea. ? am spus. Cum a căzut, scăpată de sub control?

Îşi aminteau. Nimeni n-a uitat cel mai mare dezastru din zilele de început ale zborului spaţial, când ghinionista navă Pathfinder a lovit un sat belgian.

— Noi nu avem nave, am zis, dar e posibil să aruncăm încărcăturile de cereale… În loc să le livrăm pe calea obişnuită.

A doua zi, ziarele titrau: „LUNARII AMENINŢĂ SĂ ARUNCE CU OREZ” [49] Glumă care face aluzie la obiceiul american de a arunca cu orez în tinerii căsătoriţi, la ieşirea din biserică. . Dar pe moment, se făcu o linişte apăsătoare.