Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Nu prea mai sunt, domnule. Gheaţa topită se poate colecta la capul catapultei şi astfel partea cea mai masivă va fi trimisă pe Lună — va fi o adevărată economie. Totodată, cutiile de oţel se vor refolosi pentru transportul de cereale spre Pământ, oprindu-se astfel o altă risipă pe care Luna nu o poate suporta. Nu există nici un motiv pentru care o cutie de oţel să nu poată să facă cursa de mai multe ori, de sute de ori. Vor ajunge pe Lună cam în modul în care şlepurile aterizează acum lângă Bombay, retrorachete cu încărcătură solidă, programate prin controlul de la sol. Diferenţa ar fi că va fi mult mai ieftin, 2, 7 km/s schimbare de mişcare faţă de mai mult de 11, un factor la pătrat cam de douăzeci de ori. Retroreactoarele sunt balast, iar sarcina utilă se îmbogăţeşte corespunzător. Există un mod de a îmbunătăţi chiar şi asta.

— Cum?

— Doctore, chestiunea asta mă depăşeşte. Toată lumea ştie că cele mai bune nave ale voastre folosesc hidrogenul ca masă de reacţie, încălzit de un reactor de fuziune, dar hidrogenul este scump pe Lună şi orice masă poate fi masă de reacţie. Numai că nu va fi la fel de eficientă. Puteţi să vă imaginaţi un remorcher spaţial imens de mare forţă care să fie proiectat ca să se potrivească condiţiilor de pe Lună? Ca masă de reacţie ar folosi stâncă brută, vaporizată şi va fi proiectat ca să urce pe orbita de parcare, să ia transporturile de pe Terra şi să le aducă pe Lună. E posibil să nu aibă oameni la bord, nici măcar un ciborg. Poate fi pilotat de la sol de un computer.

— Da, cred că poate fi proiectată o asemenea navă. Dar haideţi să nu complicăm lucrurile. Aţi rezolvat problemele esenţiale ale acestei catapulte?

— Cred că da, doctore. Amplasarea este punctul cel mai important. De exemplu, vârful Nanda Devi. Din hărţi pare să aibă o culme lungă, înclinată spre vest, cam de lungimea catapultei noastre. Dacă este aşa, păi atunci e perfect, ar fi mai puţin de tăiat, de construit. Nu zic că ăsta este locul ideal, ci că este genul pe care trebuie să-l căutăm, un vârf foarte înalt cu o culme lungă, lungă spre vest.

— Am înţeles.

Doctorul Chan plecă brusc.

În următoarele săptămâni am repetat povestea asta în vreo douăsprezece ţări, întotdeauna în discuţii particulare, cu precizarea că erau confidenţiale. Ceea ce schimbam era doar numele muntelui. În Ecuador, am subliniat că Chimborazo era aproape de ecuator — ideal! Dar în Argentina, am remarcat că cel mai înalt vârf din emisfera vestică era Aconcagua. În Bolivia, am observat că Altoplano era la fel de înalt ca Platoul Tibet (destul de adevărat), mult mai aproape de ecuator şi oferea o arie largă de posibile alegeri, datorită construcţiei mai uşor de ridicat, pe vârfuri asemănătoare cu oricare de pe Terra.

Am vorbit cu un american care era adversar politic al celui ce ne făcuse „gloată”. Am arătat că muntele McKinley era comparabil cu orice munte din Asia sau America de Sud. Aveam multe de spus şi despre Mauna Loa — ar fi fost extrem de uşor de construit acolo. Am spus că insula Hawaii va fi spaţioportul lumii… Î ntregii lumi, pentru că vorbeam de ziua în care Marte va fi exploatat, iar încărcăturile pentru trei (poate patru) planete vor fi canalizate prin „Marea Insulă” Hawaii.

M-am ferit să spun ceva despre natura vulcanică a muntelui Mauna Loa. Am observat, în schimb, că localizarea lui permitea ca o încărcătură deviată să aterizeze, fără nici o problemă, în Oceanul Pacific.

În Sovunion, am vorbit despre un singur vârf — Lenin, care avea peste şapte mii de metri înălţime (dar era cam prea aproape de marele lor vecin).

Kilimanjaro, Popocatepetl, Logan, El Libertado — vârful meu preferat se schimba în funcţie de ţară. Tot ceea ce urmăream era să fie muntele cel mai înalt din inimile localnicilor. Am găsit ceva bun de spus şi despre munţii mai mici din Ciad şi am spus-o cu atâta convingere, încât am crezut şi eu.

Alteori, susţinut de întrebările ajutătoare care veneau de la oamenii lui Stu LaJoie, am discutat despre ingineria chimică (despre care nu ştiam nimic, dar memorasem date) pe Lună, unde vidul este nelimitat, despre puterea soarelui, despre materiile prime inepuizabile şi despre condiţiile previzibile care permiteau moduri de procesare scumpe sau imposibile pe Pământ, dar ieftine pe Lună. În tot ceea ce spuneam, exista un subînţeles referitor la birocraţia înrădăcinată a Autorităţii Lunare, care nu reuşise să vadă marele potenţial al Lunii (era adevărat), plus răspunsul la o întrebare care se punea întotdeauna, răspuns care sublinia că Luna poate accepta orice număr de colonişti.

Şi asta era adevărat, dar n-am spus niciodată că Luna (şi uneori şi lunarii) îi omora cam pe jumătate din noii-veniţi. Dar oamenii cu care stăteam de vorbă nu se prea înghesuiau să emigreze ei, ci se gândeau cum să-i forţeze sau să-i convingă pe alţii să emigreze, pentru a reduce aglomeraţia pe străzi sau pentru a scădea din impozite. Mi-am ţinut gura în legătură cu faptul că milioanele de subnutriţi, pe care-i văzusem, se înmulţeau mai repede decât i-ar fi putut trimite în spaţiu vreo catapultă.

Noi nu puteam găzdui, hrăni şi antrena milioane de nou-veniţi în fiecare an — iar un milion de oameni nu însemna mare lucru pentru Terra, în fiecare noapte se concepeau mai mult de un milion de copii. Puteam accepta mai mulţi decât erau doritori să emigreze de bună voie, dar dacă ei foloseau emigrarea forţată şi ne inundau… Luna avea un singur mod de a rezolva situaţia cu un nou-venit, ori nu face nici o greşeală fatală faţă de mediul care îl atacă fără avertisment, ori ajunge îngrăşământ în tunelul vreunei ferme.

Imigrarea în număr mare nu putea însemna decât că foarte mulţi imigranţi vor muri — noi eram prea puţini ca să-i ajutăm să treacă peste pericolele naturale.

Profesorul vorbea întotdeauna despre „marele viitor al Lunii”. Eu nu vorbeam decât despre catapulte.

În săptămânile cât am aşteptat să fim convocaţi de Comitet, am descoperit un teritoriu mare de acţiune. Oamenii lui Stu pregătiseră totul, dar întrebarea era cât vom mai rezista. Aş putea spune că fiecare săptămână pe Terra ne scurta viaţa cu un an, iar pentru profesor era chiar mai rău. Dar nu se plângea niciodată şi tot timpul încerca să fie încântător la recepţiile la care eram invitaţi.

În America de Nord am stat mai mult. Data Declaraţiei noastre de Independenţă — la trei sute de ani după proclamarea independenţei de către fostele colonii britanice, s-a dovedit o propagandă minunată, iar oamenii lui Stu au speculat chestia asta la maxim. Americanii sunt sentimentali când vorbeşti de ţara lor ca de Statele Unite, chiar dacă nu mai conta ca denumire, pentru că sentimentul lor patriotic trebuie să se îndrepte spre Naţiunile Federative. Îşi aleg preşedintele o dată la opt ani, de ce, n-aş putea spune — de ce englezii au încă Regină? — şi se laudă că sunt suverani. Suveranitatea, ca şi dragostea, înseamnă orice vrei să însemne, este un cuvânt de dicţionar ca oricare altul, fără conotaţii speciale.

Conceptul de suveranitate însemna mult pentru americani, iar data de 4 iulie era o dată magică pentru ei. „Liga pentru 4 Iulie” se ocupa de apariţiile noastre publice. Stu ne asigurase că nu costase mult ca s-o înfiinţeze, iar acum acţiona de la sine, fără cheltuieli materiale suplimentare. Liga aduna bani şi din alte părţi — americanilor le place să dea, nu contează cine primeşte până la urmă.

Mai spre sud, Stu folosi o altă dată calendaristică. Oamenii lui lansaseră ideea că lovitura de stat a avut loc pe 5 mai şi nu cu două săptămâni mai devreme. Am fost întâmpinaţi cu „Cinco de Mayo! Libertad! Cinco de Mayo!” Eu credeam că spun „Thank you”. A vorbit numai profesorul.