Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Nu. Era bine făcut.

— Presupun că nu trăieşte cu o mie opt sute de calorii pe zi. Despre asta e vorba în ordinul pe care l-a citat. Ştii ce l-ai fi putut întreba? Cât timp s-a conformat raţiei pe care o avea de primit şi de ce a renunţat la ea? Sau ce a mâncat la micul dejun, după care să te uiţi neîncrezător la el, indiferent ce ţi-ar răspunde. Sau când nu ştii unde bate, ” pune o întrebare care să schimbe subiectul cu ceva despre care ai vrea tu să vorbeşti. Apoi nu contează ce-ţi răspunde, spune-ţi părerea şi cere-o şi pe-a celorlalţi. Logica nu are nimic comun cu asta, dar funcţionează, îţi spun din experienţă.

— Profesore, nimeni de-aici nu trăieşte cu o mie opt sute de calorii pe zi. În Bombay, poate că da. Dar nu aici.

— Cu atât mai puţin în Bombay, Manuel. Raţia egală este o ficţiune. Jumătate din hrana de pe această planetă se găseşte pe piaţa neagră sau nu este controlată de nici o reglementare. Ţin două rânduri de registre, iar statisticile care se prezintă la organizaţia N. F. n-au nimic de-a face cu economia. Crezi că cerealele primite din Thailanda, Burma, Australia sunt raportate corect de Marea Chină acelui consiliu de control? Sunt convins că reprezentantul Indiei cu problemele alimentare nu prezintă niciodată situaţia reală. Dar India păstrează tăcerea pentru că ea îşi ia partea leului de pe Lună… şi apoi face politică cu foamea — frază pe care ar fi bine s-o ţii minte — folosind cerealele noastre pentru a controla alegerile. Kerala a avut o foamete planificată anul trecut. Ai văzut asta la ştiri?

— Nu.

— Pentru că nu s-a prezentat nimic la ştiri. Pentru conducători, Manuel, o democraţie manevrată este un lucru minunat, iar cea mai mare putere a ei este presa liberă. Liberă înseamnă responsabilă, iar conducătorii sunt cei care definesc ce înseamnă iresponsabil. Ştii de ce are nevoie Luna mai mult şi mai mult?

— De mai multă gheaţă.

— Nu, de un sistem de ştiri care să nu se gâtuie pe un singur canal. Prietenul nostru Mike este pericolul nostru cel mai mare.

— Poftim? Nu ai încredere în Mike?

— Manuel, sunt momente când nici în mine însumi nu am încredere. Limitând libertatea ştirilor „doar un pic”, te afli în aceeaşi categorie cu „un pic însărcinată”. Noi nu suntem liberi şi nici nu vom fi atât timp cât cineva — chiar şi aliatul nostru Mike — ne controlează ştirile. Sper ca într-o zi să am un ziar independent de orice sursă sau canal de ştiri. L-aş tipări bucuros manual, ca Benjamin Franklin, numai să ştiu că e al meu.

I-am dat dreptate.

— Profesore, să zicem că toate discuţiile noastre dau greş şi se opreşte transportul de cereale. Ce-o să se întâmple?

— Cei de-acasă se vor supăra pe noi… şi mulţi de-aici de pe Pământ vor muri. Ai citit Malthus [52] Thomas Robert Malthus — economist englez (1766–1834), autor al lucrării „Eseu asupra principiului populaţiei” (1798), în care cere limitarea voluntară a naşterilor, considerând că înmulţirea constantă a populaţiei reprezintă un pericol pentru supravieţuirea omenirii, întrucât resursele Pământului nu vor mai fi suficiente pentru a hrăni o populaţie prea numeroasă. ?

— Nu-mi aduc aminte.

— Ascultă-mă, vor muri mulţi oameni. Apoi, se va ajunge la o nouă stabilitate, cu mai mulţi oameni, mai activi şi mai bine hrăniţi. Planeta asta nu e suprapopulată, ci doar prost condusă, iar lucrul cel mai inuman pe care poţi să-l faci cu un om flămând este să-l îndopi cu mâncare. Să-i dai multă mâncare. Citeşte-l pe Malthus. Să nu râzi niciodată de doctorul Malthus. Nu e bine. Cine râde la urmă râde mai bine. Şi el întotdeauna râde ultimul. A fost un om deprimant pentru alţii, mă bucur că a murit. Dar nu citi înainte să se termine toate astea, prea multe cunoştinţe strică unui diplomat, mai ales unuia cinstit.

— Eu nu sunt din cale afară de cinstit.

— Dar n-ai talent pentru falsificare, aşa că refugiul tău trebuie să fie neştiinţa şi încăpăţânarea. Pe ultima o ai, încearcă s-o întreţii pe prima. Deocamdată. Hei, tinere, unchiul Bernardo este groaznic de obosit.

Mi-am cerut scuze şi-am ieşit din camera lui. Profesorul se consuma prea tare. Eu aş fi fost gata să renunţ dacă asta ar fi însemnat să ne urcăm pe o navă şi să ieşim de pe orbita Pământului, din această gravitaţie teribilă. Dar transportul se făcea doar într-o singură direcţie — transporturi de cereale, nimic altceva.

Însă profesorul se distra ca un copil. Înainte să ies din cameră şi să sting lumina, am observat o jucărie pe care o cumpărase, una care îi trezise interesul de copil în preajma Crăciunului — un tun de alamă.

Era un tun adevărat din vremurile vaselor maritime, mic, cu ţeava cam de un metru, care cântărea cu tot cu afetul de lemn doar cincisprezece kilograme. O „armă de semnalizare” cum scria în hârtii. Mirosea a istorie veche, a piraţi, a căpitan cu picior de lemn. Era un lucru drăguţ, nimic de zis, dar l-am întrebat pe profesor: de ce? Dacă reuşeam să plecăm, am fi plătit un preţ prea mare — eu mă resemnasem şi-am zis că abandonez costumul de presiune pe care l-aş fi putut purta încă mulţi ani de-acum încolo, lepădasem tot, în afară de cele două braţe stângi care le adusesem cu mine şi de o pereche de pantaloni scurţi. Dacă era neapărat nevoie, puteam să renunţ şi la braţul social. Iar dacă eram foarte presaţi, nu mai luam nici pantalonii scurţi.

Profesorul se întinse şi lovi ţeava strălucitoare:

— Manuel, odată a trăit un om care avea o funcţie politică ca multe altele din acest Directorat. Se ocupa de întreţinerea tunului.

— De ce avea tribunalul un tun de alamă?

— N-are importanţă. Asta era meseria lui de ani de zile. Îşi asigura hrana, putea să facă mici economii, dar nu putea să se afirme. Aşa că într-o zi îşi dădu demisia, îşi luă economiile şi-şi cumpără un tun de alamă şi intră într-o afacere pe cont propriu.

— Pare o tâmpenie.

— Fără îndoială. Şi tot asta am făcut noi când l-am dat jos pe Temnicerul-şef. Manuel, tu o să trăieşti după mine. Dacă Luna va adopta un steag, mi-ar plăcea să fie un tun de aur pe un fond nisipiu, tăiat de barele sinistre ale descendenţei noastre dezonorante [53] Pe blazoane descendenţa ilegitimă este marcată de o bară oblică. cu care ne mândrim atâta. Crezi că e posibil aşa ceva?

— Cred că da, dacă-mi faci o schiţă. Dar de ce un steag? Nu există nici măcar un par în toată Luna.

— Pentru că poate flutura în inimile noastre… un simbol pentru toţi proştii atât de ridicol de inutili, ca să se gândească că pot cuceri primăria. O să-ţi aminteşti, Manuel?

— Sigur. Adică, am să-mi amintesc când va veni vremea.

Nu-mi plăcea discuţia asta. Profesorul începu să folosească cortul de oxigen când era singur şi se ferea să-l folosească în public.

Să zicem că sunt ignorant şi încăpăţânat, nu ştiu sigur dacă e aşa, dar m-am purtat aşa cum m-a sfătuit profesorul, într-un loc numit Lexington din Kentucky, din Zona Managerială Centrală. Un lucru care nu avea nici o legătură cu doctrina sau cu răspunsurile pe care le memorasem ca un papagal, era viaţa pe Lună. Profesorul îmi zisese să spun adevărul, punând accentul pe lucrurile casnice, calde, prietenoase, mai ales pe cele total diferite de Pământ.

— Ţine minte, Manuel, miile de pământeni care au făcut vizite pe Lună sunt o mână de oameni în comparaţie cu mulţimea celor care habar n-au cum e viaţa lunară. Pentru majoritatea oamenilor, noi vom fi la fel de ciudaţi şi de interesanţi ca animalele exotice dintr-o grădină zoologică. Ţi-aduci aminte de broasca ţestoasă din Domul vechi? Ei, da, asta suntem noi aici.