Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Preşedintele îşi ridică privirea din hârtii.

— Pe scurt, coloniile lunare vor fi civilizate şi aduse la o coordonare managerială, la fel cu restul celorlalte popoare civilizate. Oricât ar fi de neplăcut, eu cred — şi vorbesc acum ca cetăţean şi nu ca preşedinte al acestui comitet — că trebuie să vă mulţumim pentru că ne-aţi atras atenţia asupra unei situaţii care trebuia să fie îndreptată.

Eram cât pe-aici să-l strâng de gât. Clienţi-angajaţi! Iată un mod elegant de a nu spune brutal sclavi. Dar profesorul zise liniştit:

— Planurile propuse mi se par interesante. Se permit întrebări? Doar pentru informare?

— Pentru informare, da.

Americanul din Comitet se aplecă în faţă.

— Să nu credeţi că vom accepta vreun răspuns obraznic din partea voastră, oameni ai cavernelor! Aşa că aveţi grijă cum vă purtaţi! Nu aveţi voie să vă purtaţi cum vă taie capul!

— Linişte, spuse preşedintele. Continuaţi, profesore.

— Mi se pare ciudat termenul de „client-angajat”. Pot să afirm că majoritatea locuitorilor de pe principalul satelit al Pământului nu sunt condamnaţi eliberaţi, ci oameni născuţi liberi?

— Bineînţeles, aprobă afabil preşedintele. S-au studiat toate aspectele legale ale noii politici. Cu mici excepţii, cam 91% din colonişti au cetăţenie originală sau derivată în diverse naţiuni membre ale Naţiunilor Federative. Cei care doresc să se întoarcă în ţările lor au tot dreptul s-o facă. Veţi fi încântaţi aflând că Autoritatea se gândeşte la un plan, prin care se pot aranja împrumuturi pentru costul transportului… probabil sub supravegherea Crucii Roşii Internaţionale şi a Semilunii Roşii. Aş adăuga că eu unul susţin din toată inima acest plan, pentru că face ca orice discuţie despre munca de sclavi să fie inutilă.

Zâmbi cu superioritate.

— Înţeleg, aprobă profesorul. Un act cât se poate de uman. Comitetul — Autoritatea — s-a gândit că foarte mulţi oameni, dacă nu toţi, n-ar mai putea să trăiască pe această planetă din punct de vedere biologic? Ei sunt supuşi unui exil permanent şi definitiv datorită schimbărilor fiziologice produse în ei. N-ar mai putea trăi niciodată într-un câmp gravitaţional de şase ori mai mare decât acela la care s-au adaptat corpurile lor. S-a gândit Comitetul la aşa ceva?

Ticălosul îşi ţuguie buzele ca şi cum de-abia acum i-ar fi trecut prin cap asemenea idee.

— Vorbind doar în numele meu, n-aş fi gata să afirm că ceea ce aţi spus este şi adevărat. Ar putea fi adevărat pentru unii, dar nu şi pentru alţii. Oamenii sunt diferiţi. Prezenţa voastră aici demonstrează că nu este imposibil pentru un lunar să se întoarcă pe Pământ. Oricum, noi nu vrem să forţăm pe nimeni să se întoarcă. Sperăm că vor alege să rămână şi să-i putem încuraja şi pe alţii să emigreze pe Lună. Dar astea sunt opţiuni individuale, conform libertăţilor garantate de Marea Cartă. Iar în privinţa acestor aşa-zise schimbări fiziologice, nu cred că reprezintă o problemă legală. Dacă cineva consideră că e mai bine sau că ar fi mai fericit dacă ar rămâne pe Lună, ăsta e dreptul lui.

— Înţeleg, domnule. Suntem liberi. Liberi să rămânem pe Lună şi să muncim la sarcinile şi la salariile stabilite de voi… sau suntem liberi să ne întoarcem pe Pământ şi să murim.

Preşedintele ridică din umeri.

— Dumneavoastră ne credeţi nişte ticăloşi, dar nu e adevărat. Dacă aş fi tânăr, aş emigra pe Lună. Acolo sunt mari posibilităţi de extindere! Nu mă deranjează denaturările voastre de la realitate, pentru că istoria ne va da dreptate.

Eram surprins de reacţia profesorului. Nu se mai lupta. Părea pasiv. A avut de îndurat câteva săptămâni de încordare şi o noapte rea pe deasupra lor. A spus doar atât:

— Onorabile preşedinte, presupun că se vor relua transporturile spre Lună. Se poate aranja ca eu şi colegul meu să plecăm cu prima navă? Pentru că, domnule, trebuie să recunosc că slăbiciunea gravitaţională de care vă vorbeam, este, în cazul nostru, foarte reală. Misiunea noastră a luat sfârşit. Trebuie să ne întoarcem acasă.

Nici o vorbă despre şlepurile de cereale. Nimic despre aruncatul pietrelor, nici măcar despre faptul că degeaba baţi vaca, să dea lapte. Profesorul părea obosit. Preşedintele se aplecă în faţă şi vorbi cu o satisfacţie răutăcioasă.

— Profesore, asta prezintă unele dificultăţi. Ca să fiu mai bine înţeles, se pare că sunteţi vinovat de înaltă trădare împotriva Marii Carte şi a întregii omeniri… şi s-a pus problema unei condamnări. Totuşi, nu mă îndoiesc că se va pronunţa doar o sentinţă cu suspendare împotriva unui om de vârsta şi de condiţia dumneavoastră. Credeţi că ar fi prudent să vă dăm permisiunea să vă întoarceţi în locul în care aţi comis aceste acte — ca să provocaţi şi alte necazuri?

Profesorul oftă.

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Acum, domnule, îmi permiteţi? Sunt obosit.

— Bineînţeles. Dar rămâneţi la dispoziţia acestui comitet. Întrerupem audierea. Colonele Davis…

— Domnule?

Întorsesem scaunul cu rotile pentru a-l scoate imediat pe profesor, pentru că îngrijitorii lui nu fuseseră lăsaţi să intre.

— Aş vrea să vorbesc cu dumneavoastră. În biroul meu.

— A!

M-am uitat la profesor. Avea ochii închişi şi părea inconştient. Dar mişcă un deget, făcându-mi semn să mă apropii de el.

— Onorabile preşedinte, eu sunt mai mult infirmier, decât diplomat, trebuie să am grijă de el. E bătrân şi bolnav.

— Se vor ocupa îngrijitorii de el.

— Atunci…

M-am apropiat de profesor cât îmi permitea scaunul şi m-am aplecat asupra lui.

— Profesore, te simţi bine?

Îmi şopti foarte slab:

— Vezi ce vrea. Fii de acord cu el, dar încearcă să tragi de timp.

Câteva clipe mai târziu, eram singur cu preşedintele, într-o încăpere cu uşa etanşă încuiată. Asta nu însemna nimic, camera putea să aibă o grămadă de „urechi”, plus cea din braţul meu stâng.

— Beţi ceva? mă întrebă. O cafea?

— Nu, mulţumesc, domnule. Trebuie să am grijă de dieta mea aici.

— Da, cred că da. Chiar trebuie să staţi în scaunul cu rotile? Nu păreţi bolnav.

— Dacă trebuie, pot să mă ridic şi pot să merg şi prin cameră. S-ar putea să ameţesc. Sau mai rău. Prefer totuşi să nu risc. Cântăresc de şase ori mai mult decât ar trebui. Inima mea nu este obişnuită cu aşa ceva.

— Da, cred că da. Colonele, am auzit că aţi avut nişte probleme stupide în America de Nord. Îmi pare tare rău, sincer vă spun. E un loc barbar, nu-mi place să mă duc acolo. Cred că vă întrebaţi de ce am vrut să vă vorbesc personal.

— Nu, domnule, cred că-mi veţi spune la momentul respectiv. Mă întrebam numai de ce mă numiţi colonel.

Scoase un sunet ca un lătrat. Se străduise să râdă.

— Din obişnuinţă, cred. O viaţă întreagă de protocol lasă urme. Totuşi, s-ar putea să fie bine pentru dumneavoastră să continui să mă adresez cu acest titlu. Spuneţi-mi, ce părere aveţi despre planul nostru trasat pe cinci ani?

Era putred.

— Pare gândit cu chibzuinţă.

— Da, ne-am gândit mult la el. Colonele, păreţi un tip raţional, ştiu că sunteţi inteligent, vă cunosc nu numai trecutul, ci practic fiecare cuvânt pe care l-aţi spus, aproape chiar şi gândurile de când aţi pus piciorul pe Pământ. V-aţi născut pe Lună? Vă consideraţi un patriot? Al Lunii?

— Cred că da. Am tendinţa de a mă gândi la ceea ce am făcut ca la ceva care trebuia făcut.