Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Bravo, acum o zici!

— Manuel, Manuel, trebuie să luptăm din greu în fiecare clipă — şi să pierdem.

— Şi? Acum sunt un băieţel destul de mare ca să mi se spună adevărul?

— Hai, Manuel, fii rezonabil. Faptul că n-ai ştiut exact despre ce a fost vorba ne-a crescut şansele foarte mult. Uite, poţi verifica asta cu Adam. Pot să adaug că Stu şi-a acceptat convocarea pe Lună cu voioşie, fără să întrebe de ce. Camarade, comitetul în faţa căruia ne-am înfăţişat era prea mic, iar preşedintele lui prea inteligent. Am riscat tot timpul ca ei să ne ofere un compromis acceptabil — iar în prima zi pericolul a fost cu adevărat mare. Dacă am fi reuşit să aducem cazul în faţa Marelui Sfat, n-ar fi existat pericolul unei acţiuni inteligente. Dar noi am fost împiedicaţi s-o facem. Singurul lucru pe care l-am putut face a fost să învrăjbim comitetul, folosindu-ne şi de insultele la persoană, pentru a fi siguri că o să aibă faţă de noi măcar o pretenţie care încalcă bunul simţ.

— Cred că niciodată n-am să înţeleg politica la nivel înalt.

— Posibil. Dar talentele tale se completează cu ale mele. Manuel, vrei să vezi Luna liberă?

— Ştii prea bine că vreau.

— Dar în acelaşi timp ştii şi că Terra ne va învinge.

— Da. Nici o predicţie nu ne-a dat nici pe departe şanse egale. Aşa că nu înţeleg de ce te-ai mai străduit să bagi zâzanie între ei…

— Stai aşa. Din moment ce ei îşi pot impune voinţa asupra noastră, singura şansă pe care o aveam a fost aceea de-a le slăbi voinţa. De-asta a trebuit să mergem pe Terra. Ca să-i dezbinăm. Să le creăm opinii divergente. Cel mai viclean general din istoria Chinei a spus odată că perfecţiunea într-un război constă în subminarea voinţei inamicului, astfel încât să se predea fără luptă. Aici se regăseşte şi scopul nostru final, dar şi pericolul cel mai mare. Să zicem că în prima zi ni s-ar fi oferit un compromis ispititor. Un adevărat guvernator în locul Temnicerului-şef, posibil chiar cineva dintre oamenii noştri. Autonomie locală. Un delegat în Marele Sfat. Un preţ mai mare pentru cereale la capătul catapultei, plus un supliment pentru transporturi. Să zicem că ar fi dezaprobat politica lui Hobart, că şi-ar fi exprimat regretul pentru viol şi crime, că ar fi plătit sume mari pentru familiile victimelor. Ar fi fost de acceptat toate astea?

— N-au oferit asta.

— Nu, dar preşedintele era gata să ne ofere ceva de genul ăsta în prima după-amiază, şi în acel moment el ţinea frânele comitetului. Ne-a oferit un preţ destul de apropiat pentru a permite un asemenea târg. Să presupunem că s-ar fi ajuns la ceea ce am conturat eu în linii mari. Crezi că ar fi fost acceptabil pentru cei de-acasă?

— Ştiu şi eu? Poate.

— Mai mult decât poate, conform analizei pesimiste făcute înainte să plecăm de-acasă. Asta trebuia noi să evităm cu orice chip, un aranjament care să ne distrugă dorinţa de a ne opune, care ar fi aranjat lucrurile, fără să schimbe nimic în predicţia dezastrului pe termen lung. Aşa că am schimbat subiectul şi am distrus această posibilitate, făcându-le greutăţi pentru fleacuri şi arătându-mă ofensiv la modul politicos. Manuel, noi doi — şi Adam — ştim că trebuie să punem capăt exportului de alimente, pentru că nimic altceva nu poate salva Luna de la dezastru. Dar îţi poţi imagina un fermier de cereale care să vrea să pună capăt acestui transport?

— Nu. Mă întreb cum au primit cei de-acasă întreruperea livrărilor de grâne?

— N-or să zică nimic. Uite cum a făcut Adam programul:

nu se va face nici un anunţ nici pe Lună, nici pe Pământ, până când nu ajungem noi acasă. Noi încă trimitem grâu. Şlepurile încă sosesc la Bombay.

— Dar le-ai spus că transporturile vor înceta imediat.

— Asta a fost o ameninţare, nu o promisiune. Ce mai contează câteva încărcături în plus sau în minus? Noi avem nevoie de timp. Nu sunt toţi de partea noastră, ci doar o minoritate. Există o majoritate căreia nu-i pasă, dar poate fi influenţată — deocamdată. Mai există o altă minoritate împotriva noastră… şi mă refer aici la fermierii de cereale, care n-au fost niciodată interesaţi de politică, ci de preţul grâului. Au bombănit, dar au acceptat bancnota, sperând că va avea o valoare mai târziu. Dar când vom anunţa încetarea transporturilor, vor fi clar împotriva noastră. Adam plănuieşte să avem o majoritate de partea noastră în momentul în care se va face public anunţul de încetare a transportului de cereale.

— Şi cât va dura? Un an, doi?

— Două-trei zile, poate patru. Au fost alese fragmente din planul pe cinci ani care au fost extrase din înregistrările făcute de tine — mai ales oferta de trădare — am speculat arestarea ta în Kentucky.

— Hei! Aş prefera să nu-mi aduc aminte de asta.

Profesorul zâmbi şi-şi ridică o sprânceană.

— Ah, am zis eu stânjenit, bine; dacă asta va ajuta.

— Va ajuta mai mult decât orice statistică despre resursele naturale.

Pilotul electronic, care ne conducea, intră printr-o singură manevră, fără să se mai obosească să orbiteze cum era procedura de obicei, dându-ne bătăi puternice de inimă. Nava era iute şi uşoară, dar schimbarea unghiului mişcării se făcea pe o distanţă sub 2, 5 kilometri. Am fost gata în nouăsprezece secunde şi am ajuns jos în Johnson City. Am suportat bine aterizarea, numai că aveam o senzaţie de apăsare îngrozitoare în piept şi simţeam cum ceva uriaş îmi zdrobea inima, dar, din fericire, totul are o limită şi mi-am revenit la normal gâfâind, bucuros că am din nou greutatea normală. Dar aterizarea aproape că l-a ucis pe bietul şi bătrânul profesor.

Mike mi-a spus mai târziu că pilotul refuzase să predea controlul. Dacă s-ar fi conformat, Mike ar fi adus nava jos la un nivel gravitaţional scăzut, nepericulos, ştiind că profesorul este la bord. Dar poate că pilotul ciborg a ştiut ce face, o aterizare la un nivel gravitaţional scăzut pierde masă, iar Lotus-Lark a aterizat aproape fără pierderi.

Nouă nu ne păsa de chestiile astea tehnice, pentru că se părea că această aterizare stil Garrison îl terminase pe profesor. Stu a văzut asta, în timp ce eu gâfâiam. Ne-am repezit amândoi la el şi i-am făcut stimulare cardiacă, respiraţie mecanică, masaj în jurul inimii. În cele din urmă, întredeschise ochii, ne privi şi zâmbi.

— O, acasă, şopti el.

L-am obligat să se odihnească douăzeci de minute înainte să-l lăsăm să-şi pună costumul, ca să părăsim nava. A fost la un pas de moarte, dar n-a auzit îngerii de data asta. Comandantul umplea rezervoarele, nerăbdător să scape de noi şi să ia alţi pasageri. Era olandez de origine şi tot drumul n-a scos un cuvânt, cred că-i părea rău că banii primiţi îl tentaseră să plece într-o călătorie care îl putea ruina sau chiar ucide.

Wyoh intră în navă îmbrăcată în costumul de presiune, ca să ne spună bun-venit. Nu cred că Stu a văzut-o vreodată în costum de presiune, dar cert e că n-a văzut-o niciodată blondă, pentru că n-a recunoscut-o când a intrat. Am îmbrăţişat-o, făcând abstracţie de costumul ei incomod, în timp ce Stu stătea deoparte, aşteptând să fie prezentat. Apoi, ciudatul „bărbat” în costum de presiune îl îmbrăţişă şi pe el, surprinzându-l.

Am auzit vocea înăbuşită a lui Wyoh:

— Dumnezeule, Mannie! Am uitat de cască.

I-am desfăcut-o şi i-am scos-o. Ea îşi scutură pletele şi-mi zâmbi.

— Stu, nu te bucuri că mă vezi? Nu mă cunoşti?

Pe chipul lui se întinse un zâmbet încet ca răsăritul zorilor peste deşert.