Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Mi… am început, apoi am schimbat-o în: Minunat! Mi se pare perfect! Cât am câştigat noi?

Adam răspunse inexpresiv:

— 86% din candidaţii noştri au reuşit, aproximativ numărul la care mă aşteptam.

(Aproximativ, era tot atât de adevărat ca braţul meu stâng, care era fals. Exact la cât te aşteptai tu, Mike, vulpe bătrână!)

— Gata, îmi retrag obiecţiile referitoare la şedinţa de la prânz — o să fiu acolo.

— Dacă embargoul începe imediat, spuse Stu, mi se pare că vom avea nevoie de ceva care să menţină entuziasmul la care am fost martori în noaptea asta. Altfel, va urma o deziluzie tot mai mare, pe măsură ce perioada embargoului se va prelungi provocând o depresiune economică. Adam, de la început m-ai impresionat cu capacitatea ta de a face presupuneri iscusite cu privire la evenimentele viitoare. Spune-mi, previziunile mele pesimiste sunt justificate?

— Da.

— Şi atunci?

Adam se uită la fiecare din noi pe rând şi, pentru cineva care nu ştia realitatea, era imposibil să-şi dea seama că imaginea de pe ecran era falsă, şi că Mike ne repera pur şi simplu prin receptorii lui binaurali.

— Camarazi… trebuie să înceapă un război, cât mai curând posibil.

Nimeni nu zise nimic. Una e să vorbeşti despre război, alta e să fii pus în faţa lui. În cele din urmă, am oftat şi am spus:

— Când vom începe să aruncăm cu pietre?

— Nu vom începe noi, spuse Adam. Ei trebuie să tragă prima lovitură. Întrebarea e cum să-i provocăm să o facă? Spuneţi voi mai întâi şi am să vorbesc şi eu la urmă. Camarade Manuel?

— Ah… nu te uita la mine. Dacă ar fi după mine, am începe cu o piatră mare şi frumoasă pe care să o aruncăm în Agra — ştiu o zonă în care e o mare risipă de spaţiu. Dar nu asta vrei tu.

— Nu, nu asta răspunse Adam cu seriozitate. Nu numai că va înfuria întreaga naţiune hindusă, un popor care se opune cu putere distrugerii vieţii, dar vei înfuria şi vei şoca întreaga populaţie a Pământului dacă vei distruge Taj Mahal-ul.

— Inclusiv pe mine, spuse profesorul. Nu vorbi prostii, Manuel.

— Ei, n-am zis s-o facem, oricum am putea rata Taj-ul.

— Manuel, aşa cum a spus Adam, strategia noastră este să-i provocăm pe ei să dea prima lovitură, manevra clasică de tip Pearl Harbor, a jocului teoriei, un mare avantaj în politica războiului. Întrebarea e cum? Adam, eu zic că trebuie să-i convingem că suntem slabi şi nu ne înţelegem între noi şi că singurul lucru potrivit pentru noi este o manifestare de forţă care să ne pună la punct. Stu, ce zici? Cred că ne-ar fi de folos oamenii tăi de pe Pământ. Să presupunem că ne-ar repudia Congresul, pe mine şi pe Manuel. Care ar fi efectul?

— O, nu! spuse Wyoh.

— Ba da, dragă Wyoh. Nu trebuie s-o şi facem, ci numai s-o spunem în canalele de ştiri pentru Terra. Poate că ar fi şi mai bine dacă am spune-o într-o transmisie clandestină, pe care s-o atribuim oamenilor de ştiinţă care încă n-au plecat de la noi, în timp ce buletinele oficiale de ştiri ar da înainte cu cenzura. Ce zici, Adam?

— O notez ca pe-o tactică pe care probabil o vom include în strategie. Dar nu este de ajuns singură. Trebuie să fim bombardaţi.

— Adam, de ce spui asta? întrebă Wyoh. Chiar dacă Luna City poate rezista celor mai mari bombe ale lor — lucru pe care sper să nu-l văd niciodată — ştim totuşi că Luna nu poate ieşi învingătoare dintr-un război disperat. Tu ai spus asta de multe ori. Nu există nici o modalitate prin care ei să ne lase pur şi simplu în pace?

Adam se ciupi de obrazul drept — şi m-am gândit imediat: Mike, dacă n-o să renunţi la actorie, o să mă faci să cred şi eu în tine! Eram cam supărat pe el şi abia aşteptam să-i vorbesc -dar nu într-o ocazie când trebuia să mă adresez Preşedintelui Adam Selene.

— Camaradă Wyoming, spuse el calm, e o problemă de teorie a strategiei într-un joc complex. Noi avem anumite resurse sau piese de joc şi multe mişcări posibile. Adversarii noştri au resurse şi mai mari şi un spectru şi mai larg de răspunsuri. Ideea e să manipulăm jocul astfel încât forţa noastră să fie folosită spre o soluţie optimă, iar ei să-şi irosească forţa lor superioară, abţinându-se de la utilizarea ei la maxim. Este esenţial să punem la punct un plan de acţiune bine gândit, iar un gambit este necesar pentru a începe un lanţ de evenimente favorabile strategiei noastre. Îmi dau seama că nu vă e clar. Aş putea să trec factorii printr-un computer şi apoi să vi-i arăt. Puteţi accepta concluzia. Sau vă puteţi pune mintea la contribuţie.

Astfel, sub nasul lui Stu, calculatorul Mike îi aminti lui Wyoh că el nu era totuşi Adam Selene, ci Mike, năzdrăvanul nostru Sclipitor, spiriduşul nostru electronic, care poate rezolva o problemă atât de complicată numai pentru faptul că este computer şi e cel mai inteligent de pretutindeni.

Wyoh bătu în retragere.

— N-are sens, spuse ea, nu mă pricep la matematică. Dacă trebuie, o s-o facem. Cum?

Se făcuse ora patru şi noi n-aveam nici un plan cu care să fie de acord şi profesorul şi Stu şi Adam — sau îi lua chiar atât de mult timp lui Mike să ne vândă planul lui, în timp ce în aparenţă scotea ideile de la noi ceilalţi? Sau plănuise oare profesorul să-l credem pe Adam Selene vânzător?

Până la urmă am stabilit un plan şi un calendar, unul care reieşea din strategia de miercuri, 14 mai 2075, care se îndepărta de această strategie numai pentru a se potrivi evenimentelor, aşa cum avuseseră loc. În esenţă, planul ne cerea să ne purtăm cât se poate de antipatic şi să dăm în acelaşi timp senzaţia că am fi foarte uşor de lovit.

La prânz eram la Sala Comunală, nici n-am dormit ca lumea şi cred că aş mai fi putut să mai fur câteva ore de somn, pentru că congresmenii din Hong Kong nu aveau cum să ajungă mai repede, chiar dacă veneau cu metroul. Wyoh bătu cu ciocănelul la ora două şi jumătate după-masă.

Nu vă miraţi, soţia mea era preşedinte temporar într-un corp încă neorganizat. Părea să i se potrivească conducerea parlamentară şi nu cred că era o alegere rea. O gloată de lunari se poartă mai frumos când o doamnă drăguţă bate cu ciocănelul ca să facă linişte.

Nu intru în amănunte despre ceea ce s-a discutat în sesiunea noului Congres şi nici mai târziu. Există procese-verbale pentru asta. Am intervenit numai când am considerat că era necesar şi nu m-am obosit să învăţ regulile oratoriei — cred că este un amestec de politeţe şi formule magice de care se foloseşte un vorbitor pentru ca discursul să iasă cum spune el. Sau cum spune ea, în cazul lui Wyoh.

După ce Wyoh bătu cu ciocănelul ca să se facă linişte, un tip sări în picioare şi zise:

— Gospaja Preşedinte, propun să trecem peste reguli şi să-l ascultăm pe profesorul de la Paz!

Se auziră urale. Wyoh ciocăni din nou.

— Se respinge moţiunea, iar membrul din Lower Churchill este rugat să se aşeze. Şedinţa de faţă se reia după o suspendare şi are cuvântul Preşedintele Comitetului de Organizare Permanentă, Rezoluţii şi Structură a Guvernului.

Preşedintele era Wolfgang Korsakov, membru din Sub-Tycho (membru al celulei profesorului şi bancherul nostru numărul unu la LuNoHoCo) şi nu numai că avu cuvântul atunci, ci îl avu toată ziua, cedându-l numai când considera că e potrivit — mai bine zis, alegându-şi oamenii pe care-i cunoştea şi nelăsând pe nimeni altcineva să vorbească. Dar vorbăria lui nu deranjă pe nimeni. Gaşca asta părea mulţumită să aibă un conducător, indiferent cine era. Adunarea era zgomotoasă, dar nu indisciplinată.