Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Zdrasvuite, gaspaja! [57] Bună ziua, doamnă (în 1. rusă în text) Sunt foarte fericit că te văd.

— Chiar aşa! Gospaja, zici? Pentru tine o să fiu întotdeauna Wyoh, dragule. Nu ţi-a spus Mannie că am redevenit blondă?

— Ba da, dar e o diferenţă între a şti şi a vedea.

— Ei, ai să te obişnuieşti.

Se aplecă asupra profesorului, îl sărută, chicoti, apoi veni la mine şi-mi acordă un „bine ai venit acasă”, fără cască, făcându-ne să vărsăm câteva lacrimi de emoţie, în ciuda costumului enervant. Apoi se întoarse spre Stu şi începu să-l sărute şi pe el.

El se trase puţin înapoi. Ea se opri.

— Stu, ce naiba, trebuie să mă machiez din nou ca să-ţi urez bun venit?

Stu se uită repede la mine, apoi o sărută. Wyoh o făcu cu pasiune, aşa cum mă sărutase şi pe mine.

Abia mai târziu, mi-a explicat comportamentul lui bizar. În ciuda devotamentului lui, nu se simţea încă lunar de-a binelea şi-n plus de asta, Wyoh se căsătorise. Ce importanţă avea asta? Ei bine, pe Pământ s-ar fi iscat un scandal de-aici, iar Stu încă nu se familiarizase cu ideea că o doamnă lunară este propriul ei stăpân. Bietul de el, credea că m-aş fi simţit ofensat!

Ne-am pus costumele, l-am ajutat şi pe profesor să şi-l pună şi am ieşit. Eu căram tunul sub braţ. Odată ce am ajuns sub pământ şi am trecut de ecluză, ne-am scos costumele — şi am fost încântat să văd că Wyoh purta pe dedesubt rochia roşie pe care i-o cumpărasem când ne-am cunoscut. Se şifonase, dar şi-o aranjă puţin şi fusta se umflă la loc.

În camera de imigrare erau patruzeci de bărbaţi aliniaţi de-a lungul unui zid, aşa cum se proceda cu noii deportaţi. Purtau costume de presiune şi-şi ţineau căştile în mâini. Erau pământeni care mergeau acasă, turişti întârziaţi şi oameni de ştiinţă. Costumele lor de presiune nu plecau cu ei, urmau să fie aduse înapoi pe Lună înainte de decolare. I-am privit şi m-am gândit la pilotul ciborg. Când nava Lark fusese golită, rămăseseră doar trei cuşete, iar oamenii ăştia aveau să suporte acceleraţia întinşi pe podea, iar dacă comandantul nu era atent, îi făcea pilaf pe toţi la sosire.

I-am zis asta lui Stu.

— Nu te mai gândi, îmi spuse. Căpitanul Leures are căptuşeală de burete la bord. O să aibă grijă de ei ca de ochii din cap. Oamenii ăştia reprezintă asigurarea lui de viaţă.

Cei din familia mea se adunaseră toţi, de la Bunic până la ultimul născut al familiei şi mă aşteptau în spatele următoarei ecluze, la nivelul inferior. Ne-am îmbrăţişat cu toţii, am plâns, ne-am smiorcăit. De data asta, Stu nu a mai avut nici o reţinere. Micuţa Hazel ne-a sărutat ceremonios de bun-venit. Avea la ea şepcile libertăţii, ne-a dat câte una la fiecare şi ne-a sărutat. Ca la un semn, toată familia şi-a pus şepcile pe cap, iar eu nu ştiu de ce am început să plâng. Poate că era sentimentul de patriotism care mă invadase cu atâta intensitate, încât mă durea. Eram fericit. Sau poate că sentimentul se datora prezenţei familiei lângă mine.

— Unde e Slim? am întrebat-o pe Hazel. N-a fost invitat?

— N-a putut să vină. E comandant adjunct la recepţia pregătită pentru voi.

— Recepţie? Dar nici nu-mi doream aşa ceva. Îmi ajunge doar întâlnirea.

— Ei, o să vedeţi voi.

Şi-a avut dreptate. A fost bine că familia venise să ne întâmpine. Ne-am urcat într-o capsulă şi până în L-City nu i-am mai văzut. În Staţia de Vest ne întâmpină o mulţime care urla. Toţi aveau şepcile libertăţii pe cap. Pe mine, pe profesor şi pe Stu ne-au luat pe sus şi ne-au purtat aşa tot drumul până în Domul vechi. Eram înconjuraţi de un corp de pază format din stilyagi. Îşi făceau loc cu coatele prin mulţimea care ne aclama şi cânta. Băieţii purtau şepci roşii şi cămăşi albe, iar fetele aveau bluze albe şi şorturi de culoarea şepcilor.

Când am ajuns în staţia din Domul vechi, am fost îmbrăţişat şi sărutat de femei pe care nu le mai văzusem niciodată şi nici nu aveam să le mai văd. Îmi amintesc că speram ca măsurile pe care le luasem în carantină să fi fost eficiente, pentru că altfel am fi îmbolnăvit jumătate din Luna City cu răceală sau poate cu altceva mai grav. (După cât se pare, nu am adus nici un microb, n-a fost înregistrată nici o epidemie). Mi-am adus aminte de vremea — eram copil pe atunci — când a fost epidemie de pojar şi muriseră o grămadă de oameni.

Mă îngrijora şi starea profesorului. Recepţia era prea obositoare pentru un om care văzuse moartea cu ochii cu puţin mai devreme. Dar el nu numai că se bucura de eveniment, dar avu puterea să ţină şi un mic discurs în Domul vechi, unul scurt şi logic, plin de fraze răsunătoare. Întâlneai cuvintele „dragoste”, „casă”, „Luna”, „camarazi şi vecini”, chiar şi expresia „umăr la umăr”, care sunau bine, pentru că transmiteau un mesaj real, viu.

Sub ecranul imens pentru ştiri, de pe faţada sudică, ridicaseră o platformă. Mai întâi, Adam Selene ne salută de pe ecran. Apoi apăru profesorul. Vocea profesorului era difuzată dinspre ecran şi nu trebuia să mai strige ca să se facă auzit. Dar trebuia să facă pauze după fiecare propoziţie, pentru că urletele mulţimii acopereau chiar şi vocea puternică, bubuitoare de pe ecran. Fără îndoială că pauzele îi erau de ajutor profesorului. Dar nu mai era omul bătrân, obosit şi bolnav care fusese pe Pământ, ci părea că-şi revenise la starea lui dintotdeauna. „Pietroiul” era tonicul de care avea nevoie. Şi eu la fel! Era minunat să ai din nou greutatea ta obişnuită, să te simţi puternic, să respiri aerul curat, reîmprospătat al oraşului tău.

Nu am vrut să zic oraş, pentru că nu poţi să aduni tot L-City în Domul vechi — dar erau atâţia oameni, de părea că venise toată lumea. Am încercat să număr capetele de pe o suprafaţă de zece metri pătraţi, am numărat peste două sute, dar n-ajunsesem nici la jumătate, aşa că m-am oprit. A doua zi, Cotidianul lunar a scris că mulţimea trecea de treizeci de mii de persoane. Părea de necrezut!

Cuvintele profesorului ajungeau şi la cei care nu erau prezenţi, pentru că se transmiteau prin video, prin relee şi prin cabluri, în toate oraşele Lunii. Profită de ocazie şi vorbi de viitorul de sclavi pe care îl plănuise Autoritatea pentru noi. Flutură „hârtia albă”.

— Iat-o! strigă el. Aici sunt lanţurile voastre! Vreţi să le purtaţi?

— Nuuuu!

— Ei zic că trebuie. Pentru că zic că vor arunca asupra noastră bomba cu hidrogen… iar supravieţuitorii se vor preda şi vor purta lanţurile. Aşa e?

— NUUU! NICIODATĂ!

— Niciodată, aprobă profesorul. Ne ameninţă că vor trimite trupe… alte şi alte trupe care să ne violeze femeile şi să le ucidă. Trebuie să-i înfruntăm.

— Daaa!

— O să luptăm cu ei la suprafaţă, o să luptăm cu ei în metrouri, în coridoare. Dacă vom muri, trebuie să murim liberi!

— Yes! Ja! Da! Spune-le asta! Spune-le!

— Şi dacă o să murim, istoria va scrie despre noi: Aceasta a fost ora de glorie a Lunii! Ori libertatea, ori moartea!

Expresiile îmi păreau cunoscute. Dar aveau un sunet nou, proaspăt. M-am alăturat strigătelor. Uite… eu ştiam că nu putem să ne punem cu Terra — sunt tehnician şi ştiu că unei bombe-H nu-i pasă cât eşti de curajos. Dar eram gata să lupt! Dacă vroiau luptă, păi să le arătăm noi luptă!

Profesorul îi lăsă să urle, apoi le dădu tonul la „Imnul de Luptă al Republicii”, în versiunea lui Simon. Adam apăru din nou pe ecran, preluă conducerea şi cântă cu ei, iar noi am încercat să ne furişăm în spatele platformei cu ajutorul stilyagilor, în frunte cu Slim. Dar femeile nu vroiau să ne lase să plecăm, iar puştii nu făceau faţă încercând să oprească doamnele. Cu greu au reuşit. Erau două mii de oameni în jurul nostru, în timp ce eu, profesorul, Stu şi Wyoh ne-am croit drumul până în camera L de la hotelul Raffles, unde Mike-Adam ni se alătură prin video. Muream de foame, aşa că am comandat cina, iar profesorul se ţinu de noi să mâncăm înainte să ne apucăm să revedem planurile.